Poezie

Dialogul morților

CEL ÎNTRE CARON ȘI MERCURIU

În care vorbesc și alții

Dedicat M. M. L. L. pământești din toate țările; Excelențelor ministeriale și ministeriabile; autorilor filosofi și nefilosofi; avuților; tuturor care se află în situațiuni strălucite; celor mândri de frumusețea și puterea lor fizică: în sfârșit, tuturor vanităților omenești.

CARON Cu toți în stare proastă ne-aflăm, precum vedeți, Căci putredă e luntrea și loc în ea n-aveți. Veniți prea mulți de-odată și prea cu lucruri multe, Dar Caron nu e încă nebunul să v-asculte. Corabia într-o parte de-ar fi a se pleca Ne-am duce-n fundul apei și toți ne-am îneca.

MORȚII Ce oare-atunci să facem spre-a trece cu înlesnire Să nu mai fie stavili și nici primejduire?

CARON Ușor: — Pe țărmu-acesta lăsând în urmă toate. Un om să treacă altfel de-altminteri nu se poate. Mercurie, urmează cum zilnic ai făcut, Și nimeni să nu intre decât cum s-a născut.

MERCURIU Dar cine e acesta mai slab ca o părere?

MENIP Sunt eu... — Și iată-mi bățul: mi-e singura avere... Mantaua n-am adus-o cu mine, căci n-aveam.

MERCURIU Menip, ești de ispravă precum te și credeam: Deci intră și la locul de-onoare te așează Să poți privi în pace la câți se-nfățișează. — Ce nume poartă însă acest băiat frumos?

UN MORT Harmoleu din Megara vestitul drăgăstos, A cărui sărutare aprinsă sau ușoară, Dând viață de-o potrivă făcea cât o comoară. Femeile-l iubiră și... cine nu-l iubea? Pe buze-i o beție de-ambrozie se bea... Slăvit era de oameni, de soartă și de Muze.

MERCURIU Ei! tinere, depune pe țărm aceste buze, Obrazul fraged, — părul de aur, — ochii vii... — Așa. — Acum e bine și poți la noi să vii... Văd însă... — Cum se cheamă această lighioană Cu purpură pe umeri, pe cap purtând coroană? Ea face pe trufașa pieziș privind la noi.

UN MORT E Lampic, și e craiul Gelonilor.

MERCURIU Apoi, Prietene, ia lasă mândria la o parte Și purpura din umeri aruncăți-o departe.

UN MORT Cum? Goi vrei să rămână chiar regii cei mai ‘nalți?

MERCURILU Aicea regi nu se-află, ci morți ca și ceilalți.

UN MORT Oh! cel puțin de mine aibi milă, și din toate Dă-mi voie să iau numai vre-o două...

MERCURIU Nu se poate. Dezbracă-te de grabă de-orice deșertăciuni, Mândrii, — cruzimi, — zavistii, — mânii, — bârfiri, — minciuni... Ești gata? Da? În felul acesta poți intra Pa Se Eban ea atac, Eee bea Tal Iza ? E Și șezi cu toți alături ori cât te-ai supăra.

(Către ceilalți)

Acesta, — cine este?

UN MORT Damasias, atletul.

MERCURIU E cam prea larg în spete, i-o spun cu tot regretul. Aidi! leapădă-ți și carnea, și mușchi cei prea groși, Și marea dibăcie și ochii fioroși... Din gloria spre care mergeai ca spre un far, Aplauze, coroane, — orice, să lași afar.

MORTUL Acum sunt ca toți morții, privește-mă...

MERCURIU Prea bine. — Dar tu, oprește, Crăton, de vorbă am cu tine... Pe țărm, averea lasă-ți, și luxul nebunesc, Străbunii ce pe buze-ți mereu se întâlnesc, Noblețea, — orice titluri, — și orice vanitate, — Inscripții pe plăci de-aur, — statui în bronz turnate, Și însuși uriașul granitic cenotaf Pe care scânteiază plătitul epitaf. Aceste lucruri toate așa de greu atârnă În cât, chiar amintirea, mai grea e ca o bârnă... La fund, a noastră luntre ar duce-o numai ea... Pe gânduri stai degeaba.

MORTUL Te-ascult, deși n-aș vrea.

MERCURIU Așa te voi, firește. — Dar iată una lată Ce nagodă e-aceasta cu arme încărcată?

UN MORT Eu, nagodă? viteazul și strajnic căpitan Al cărui nume groaza o duse în dușman? Privește-aceste arme ce-n lupte scânteiară: Fac parte din trofeul ce-mi fu-nălțat de țară.

MERCURIU Aruncă-le... — zadarnic spinarea ți-o-ncovoaie: Aici nu sunt nici certuri și nu sunt nici războaie. Trofeele aicea n-au rost. — Acestă-l-alt Ce om să fie însă? Vre-un spirit mai înalt. De sigur, căci sprânceana și-o ține încruntată Și pare a-i fi mintea cu totul încordată.

MENIP E marele filosof și critic renumit, În fond e șarlatanul ce-a fost mai iscusit Fiindcă să înșele putu mai cu-nlesnire Aci prin îngâmfare, aci prin lingușire. Dezbracă-l, cercetându-l cu chiar privirea ta.

MERCURIU Zei mari! câte nimicuri ascunde sub mantă. Și câtă îndrăzneală, — și câtă flecărie... Ce vicii păcătoase, — și ce ipocrizie... Câți termeni goi de cuget! — ce josnice simțiri... Ce pizmă de nemernic... — câți saci de uneltiri... Ce jalnică târîre... ce ură pentru-oricare Gândire mai înaltă sau zbor de suflet mare leii Calabalâcul ăsta fă bine să mi-l lași Că nu l-ar duce-o luntre cu treizeci de vâslași.

MENIP Ha! Ha... le lași pe toate?

MORTUL Ca ceilalți: — de nevoie.

MENIP Dar tot e lung la limbă: Scurtează-i-o, — pe Joe! Și pentru-a nu-și mai duce nici capul în proțap Treci foarfecile tale prin barba lui de țap. Cu dânsa mai cu seamă această tivgă goală Putut-a să-și dea ifos în lume și în școală.

MERCURIU Că nu le am la mine îmi pare foarte rău.

MENIP În schimb, sub laviți zace uitat, un herestrău, Pe marginile luntrei, ce fercheș ți l-aș face... Mercurie, pe mână mi-l dai?

MERCURIE Fă cum îți place.

MENIP Acum, privește-l!

MERCURIU Este cu chip mai omenesc.

MENIP Să-i iau și din sprânceană ceva?

MERCURIU Mă învoesc.

MENIP Dă drumul și motoașcei ce-ascunzi la subțioară... Duhoarea otrăvită dintrânsa se strecoară... Ea este servilismul ce-avuși pentru cei mari.

MORTUL Și tu de-asemeni lasă-ți batjocurile-amari Prosteasca-ți nepăsare și multa-ți libertate

MERCURIU Ba nu. Să și le țină căci n-au vre-o greutate; Ci tu să-ți lași de sigur discursurile, — sunt Ocale și ocale în fiece cuvânt; N-au cap și n-au nici coadă, în veci bat apa-n piuă.. Sfârșesc la miezul nopții și-ncep în zori de ziuă. Le zici, — ș-a le pricepe chiar tu nu prea știi cum, Ești gata? — Bine. — Pânza întindeți-o acum.