Poezie

În atelier

„Voiesc, iubite pictor, o pânză cum n-a fost... Să văd din întuneric că iese-n pielea goală Satana care-n mine stârnește o răscoală Pe când zadarnic caut de el un adăpost.

Îl văd frumos și searbăd, aproape o fecioară, Având pe-o gingășie de Bacchus indian O frunte visătoare sub păr de-atenian Și-n buzele-i de flăcări cutremure ce-omoară.

Fă-l dulce totdeodată ca taina unui vis Ce-n leagănu-i de aur te-adoarme cu blândețe Atunci când plin de viață și beat de tinerețe Te lași pe nesimțite s-aluneci spre abis.

Sau scoate-l dimpotrivă din negura cu șoapte, Nălucă fără seamăn cu ochii scânteinzi, Întocmai cum e-n clipa sălbaticei izbânzi Când sufletul mi-l soarbe în fiecare noapte."

Și jalnica ființă, furată de-aiurare, Când pasul și-l mai duse prin largu-atelier, Isterica privire pe niște lănci de fier S-opri încremenită de-a lor străfulgerare.

Apoi, din frământarea lucioasă ce zărea Că sapă împrejuru-i o roșie vâltoare Din care e ajunsă de flăcări arzătoare, Simți că se aruncă Satana peste ea.