Poezie · 1895

Năluca crimei

Gândul rău în al meu suflet se pătrundă izbutește Totdeauna și-n tot locul, când lucrez sau m-odihnesc; Și zadarnic remușcarea vine și mă curățește... Păsări negre între temple cuiburi jalnice clădesc, Și în suflet, necuratul, să pătrundă izbutește.

Când ascult fără de voie, vocea lui cea răgușită Și cu toate că mi-e scârbă de-njosire și desfrâu, Eu mă las prin cugetare pe o cale povârnită... Tăvălesc a mea simțire în noroiu ca-ntr-un pârâu Și ascult fără de voie vocea lui cea răgușită.

Țeasta mea e o-nchisoare cu duhori întunecoase Printre cari, ca nălucă, crima-și plimbă umbra sa Și ridică-n a ei cale munți de valuri furtunoase Ce renasc, cu cât vrea mintea în adânc a le apăsa, Țeasta mea e o-nchisoare cu duhori întunecoase.

Patricidul și hoția, siluirea și omorul Trec pe rând prin al meu cuget ca un fulger arzător Și cu toate că spre bine mi se duce-n veci piciorul, Mă-ngrozesc când simt năluca unui gând dogorâtor: Patricidul și hoția, siluirea și omorul.

Osândesc cu toate-acestea orice mână înarmată Mă feresc întotdeauna de tâlhar ca de ciumat Inferez pe fiul care pumnalează pe-al său tată, Dar omorul tot vorbește unui suflet spăimântat Și blestem cu toate-acestea orice mână înarmată.

Plâng din inimă fecioara care este siluită Și la vreme-aș răzbuna-o de mișelul dintre noi, Dar de gânduri necurate mi-e simțirea urmărită;... S-amăgesc pe cea mai blândă nu m-aș da de loc-napoi. Și deplâng cu toate-acestea pe fecioara siluită.

Gândul rău izbește-n mine ca talazul într-o stâncă, Și de-asemenea nu-mi lasă nici o urmă de noroi, Însă vai, păstrez sub tâmple amintirea lui adâncă, Cu nălucile grozave ce-mi-aduce în convoi, De și el izbește-n mine ca talazul într-o stâncă.

Lucifer, nu sunt destule suflete în Iad la tine Dacă-ncerci pe unul încă înauntru să-l târăști? Vii pe aripi neguroase cuibul tău a-ți face-n mine Și să pui în el sămânța de pierzare te silești Când ai suflete destule Lucifer în Iad la tine.

Însă tu, putere sfântă, ai să taci fără-ncetare Și de ochi lui de flăcări n-ai odată se m-ascunzi? Aș lupta cu mult mai bine și aș fi cu mult mai tare Dacă-aș ști că l-al meu strigăt tu ești gata să răspunzi... Dumnezeu, putere sfântă, nu tăcea fără-ncetare.

Prea căzut este dar omul, sau e cerul prea sălbatic Dacă răul dă afară ca izvorul peste vad Chiar în ora rugăciunii, când cu sufletul extatic Nu mai vrem să ne întoarcem ochi noștri către Iad ... Prea căzut este dar omul, sau e cerul prea sălbatic.