Poezie

Noaptea de august

Atâta știu, că era noapte, dar nu și veacul când era... Terasa de granit înaltă părea-n lumină că plutește Și pe un cântec de teorbă că urcă și se-nsuflețește, Pe când mai jos nedeslușirea unui oraș se resfira — Treptat mai ștearsă și mai stinsă, pe când, în sus, fără-ncetare

Curgea o-ntreagă adâncime și se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gând cu tot, Sub înserarea viorie și înstelarea-nfloritoare, Când spre-o planetă, când spre alta, și dintr-un soare spre alt soare...

Ș-atâta știu: că era noapte, și ca să știu mai mult nu pot, Decât c-acea terasă albă și largul cântec de teorbă Erau și zbor nebun de aripi, erau și zbor de-naltă vorbă, Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas și nici Olimp,

Și de-a fost ieri, sau cine știe în ce trecut de loc și timp, Se desprindeau din armonia ce depărta de ea pământul, Priceperi ce-n eternitate își împingeau mereu avântul, Și ce spirale nesfârșite, nălțimea nu-și mai măsurau Neprăvălindu-și-o vreodată nici chiar atunci când coborau. Și hotărând că-n tot ce este nu e nimic decât cuvântul, Căci singur el mișcare sfântă, în orice parte să-l trimeți Ființă dă oricând voinței, schimbând-o-n sori și în planeți; Sau pestetot fluidizând-o în proteismul cugetării, Ce poartă timpul, ca și locul în revărsările mișcării, Și ce din ea destăinuiește colori și forme și simțiri, Alcătuind chiar vecinicia prin nencetatele-i clădiri — Căci vecinicia ce nu-ncepe și nu sfârșește niciodată Se zămislește-n toată clipa printr-o zidire nencetată.

Dar punți de stele peste-abisuri muiau adâncu-n strălucire Și se simțea că-n orice parte e Dumnezeu, că-n orice parte Aceeași viață neînvinsă își duce valul mai departe. Că sori ce n-ar fi din lumină pentru privirile-omenești Mai sus azvârl-această viață ce-n veci de-a noastră se desparte,

Că forme care n-ar fi forme trăiesc sub alte bolți cerești, Că ochi privesc din orice goluri, dar că nu-ncap în orice minte Pe când nemărginirea-ntreagă e o-ncâlcire de cuvinte Cu tâlcu-n repedea schimbare a trecătoarelor clipiri Și că e-ntotdeauna altul ce minte-n veci și-n veci nu minte, Că-și potrivește înțelesul pe-orice vârtej de-nsuflețiri — Și fie că priveam abisul, și fie că priveam pământul, Răpit de-aceeași adâncime, sporit simțeam că mi-e avântul. Urcam spre culmea Prea Tăriei — eram pe sânul Prea Tăriei Și noaptea se urca cu mine spre culmea vecinicei lumini.

Cu chei de aur deschisesem porți ce pe veci păreau închise, Pe Isis nudă o scosesem din cupa florilor de crini — Din taina sfântă a mișcării înțelegeam pe Dumnezeu, Căci o trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu, Ghiceam în pulberea de aștri nenumărate oști de îngeri, Iar bucurii ce au să vie se desprindeau din orice plângeri, Știam că Dumnezeu e vecinic și vecinic mă simțeam și eu.