Răsmelița morților

Domnea-n locașul vecinic o noapte-ntunecoasă, Și unul după altul, falangă fioroasă, Ieșeau de prin morminte scheletele de morți „Deschidă-ne iar viața lucioasele ei porți... Destul de când mormântul ne supse și ne roase", Striga învălmășită răsmelița de oase, „Destul de când ne-apasă mormântu-ngrozitor... Vrem viață, vrem lumină, vrem soare-ncălzitor." Și țestele prin iarbă dau fuga-nsuflețite, Purtate de schelete în grab' reîntocmite, Așa că cimitirul era ca un vârtej În care câte-o țeastă fugea după-un gâtlej, Iar deget după deget, și coaste după coaste, Urmau în goana mare ca oaste după oaste... Femurul, câteodată, un tibia prinzând, Da jalnice ocoale, trosnind și șchiopătând, Și-n groaznicul amestec, ciocnindu-se în cale, Albeau prin noaptea neagră coloane vertebrale... Claviculă și cubit, și metatars, și stern Păreau mișcate astfel de-același dor etern, Iar oasele cu-ncetul la rând înghesuite, Cu zgomot în schelete erau reîntocmite, Și glasul ce din toate țipa îngrozitor Era: „Vrem aer, viață, vrem soare-ncălzitor".