Singura-mi consolare

Vioreaua, înflorește, Selbea iute înverzește, Primăvara a venit! Filomela dulce cântă; Păsărica se avântă Peste câmpul înflorit! Tot e vesel, și natura, La ferice pe toți cheamă; Eu sunt însă creatura Ce chemării nu dă seamă. E sunt un nenorocit! Dezgustat și de plăcere, Căci suspinul de durere Vai, acum m-a biruit! Ei sunt Doamne o ființă Ce-n amor avui credință, Dar amorul m-a-nșelat. Eu crezui în amiciție, Mai crezui și în justiție Însă ea m-a despuiat!! Amiciția m-a trădat! Și eu mai trăiesc în lume Și mai pot a mai cânta. Sunt gonit și al meu nume Mulți cătară-a-l calomnia, Mulți în loc a m-ajuta Groapa mea vor a săpa! Însă cei care-o lucrează Dumnezeu are să vază, Ei într-însa vor cădea! Dar nu voi eu răzbunare, A mea dulce consolare E gândind la viitor, Când c-o singură strigare Va striga acest popor: Jos tiranii ce oprimă O națiune mult sublimă, O națiune de Români! Jos acuma tirania! Sus dreptatea și frăția! Jos infamilor păgâni; Jos voi oameni de nimic, Boieri mari cu suflet mic! Boieria a zburat, Cruda crimă-a încetat!

Geneva, 1871 Octombrie 5