Poezie

Sonetul puterii

Târnăcopul, pila, mâna, mușcă stânca cu-ndârjire. Vâna de-aur bănuită e adânc în munte-ascunsă... Strălucirea ei curată nicăieri nu e răspunsă, Ci mereu se depărtează, ca furată de-o vrăjire.
Mă cuprinde, câteodată, o-ntristare ș-o-ngrijire Străbătea-voi, prin voință, până-n taina nepătrunsă, Sau rămâne-va ș-aceasta vechea Mekă neajunsă, Și plătit voi fi de munca fără seamăn, c-o rânjire?
Dar deși, dintre unelte, pe granit mi-au fost sfărmate, Rând pe rând, aproape toate, în asalturi necurmate, Și cu toate că, grămadă, zac tocite, și chiar rupte,
Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea. Simt izbânda-n depărtare printre trudă și noi lupte, Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea.

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere