Poezie · 1895

Tânărul-bătrânul

De multe ori când noaptea aproape e finită, Când luna luminoasă începe-a se păli, Pe mâna-mi tremurândă plec fruntea-mi încrețită, Și la trecutu-mi dulce mă-ntorc a mă gândi. Ș-atunci ce multe gânduri în mine se adună! Ce multe suveniruri în minte-îmi revin! Ce mii de dulce șoapte l-auzul meu răsună; Ce mii de dulci figuri pe mine se înclin! Revăd cele ființe ce am iubit odată, Amantă și prieten apare-n jurul meu, Ș-a zilelor ferice... ghirlanta cea uscată, Căci ele sunt trecute cum sunt trecut și eu!

Trecute aste zile de dulce fericire, Când eu cu Isabela-mi pe câmpul înflorit Uitam ori ce durere, n-avem altă gândire Decât a ne tot spune amorul infinit! Trecute aste zile când eu cu Celestina Într-o ușoară barcă noi undele tăiam! Căci ea era frumoasă, căci ca era vergina Ce-n timpurile acelea din inima-mi iubeam! Trecute aste zile când eu cu Margareta, Schimbam întreaga noapte sublime sărutări!... Trecute și acelea când cu Elisabeta Gustam a voluptății plăcute dezmierdări!

Trecute aste zile!... Așa îmi strig în mine, Când mii de suveniruri la ochi-mi strălucesc! Și iar strig în durerea-mi, ce n-o să aibă fine: De ce așa de tânăr eu să îmbătrânesc?! De ce născui în lume?... De ce gustai amorul? De ce a mea ferice avut-a un finit? Ca eu să plâng trecutul, mereu ca să-i duc dorul, Când el este departe... și eu îmbătrânit! Trecute aste zile plăcute și frumoase, Eu mai repet odată, chemând în suvenire, Verginele în juru-mi și tandre și grațioase... Verginele! când viața-mi se ține de un fir!

Și-ndată mii ființe apar l-a mea vedere, Și una după alta dispare surâzând; Fantomele acestea iusult’ a mea durere, Și pare că îmi zice văzându-mă plângând: „S-au dus acele timpuri, și tu deși ești june Ai fața vestejită și ești îmbătrânit? Din zilele trecute răspunde ce-ți rămâne, Din zilele acelea ce iute-ai cheltuit! O! tinere sărmane, ești june de etate, Dar vezi dacă la viciuri tu nu ai pus un frâu, Cum palidă ți-e fața și mâinile-ți uscate, Și cum deși ești tânăr acuma ești bătrân!

Apoi aceste umbre în jurul mei dansează, Și-n pieptul meu atuncea s-ardică un suspin! Dar ziua să apropie, lumina-naintează, Și steaua, 'ncet se pierde pe cerul cel senin!

Viziunea... și ea-ncepe cu-ncetul să slăbească; Acele multe umbre mai iute dănțuiesc... Și ziua și mai iute începe ca se crească, Și umbrele-fantome acuma se răresc! Dar încă parcă-mi zice: „Ești tânăr de etate, Și vezi dacă la viciuri tu nu ai pus un frâu, Cum palidă ți-e fața și mâinile-ți uscate, Și cum deși ești tânăr acuma ești bătrân!!

București, 22 Iulie 1872