Poezie

Vaporul morții

Între nori și între apă se ducea fără-ncetare Rătăcit din orice cale sub trăsnitul lui catart; Valuri-valuri dând năvală și smucindu-l tot mai tare Îl făceau să șovăiască peste pântecul cel spart.

Vântu-n funii șuierându-și uriașa simfonie Alerga săpând prăpastii în adâncul guraliv, Răspândind în largul mării o-ndârjită ironie Printre urlete grozave de dușman nemilostiv.

Noaptea neagră de pe valuri îl vedea ca o nălucă Punct mai negru pe cerneala orizontului rotund, Fără om ca să-i dea suflet, fără minte să-l conducă Peste unda lătrătoare de la creștet pân-la fund.

Călătorii și matrozii putrezeau pe puntea rece, Frunți albastre, buze vineți, pumni închiși și ochi sticliți, Toți muriseră de-a rândul; cinci și șase, opt și zece, Și zăceau, mormane-nalte, galben-verde muceziți.

Repezi fulgere prin noapte albăstreau de răutate, Spintecând în larg văzduhul sub tăiușul lor de foc, Și-n zigzaguri ce iau văzul prin colori amestecate Se stingeau șuierătoare într-al valurilor joc.

Câte-un chip ieșea deodată pentr-o clipă în lumină Când de om trăit pe mare sub un vânt argăsitor, Când de tânăr cu păr galben și cu buze de vergină Înghețate înainte de-a-și șopti poema lor.

Și prin iadul de-ntuneric se ducea vaporul morții, Pe un pântec sau pe altul aplecând al lui schelet, Dimineața-ncremenită sta în cer pe pragul porții Și muia cu lacrimi negre nuanțatul ei buchet.