1907

Minciuna stă cu regele la masă... Doar asta-i cam de multișor poveste: De când sunt regi, de când minciună este, Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine, De-atâtea griji e-mpresurat un rege! Atâtea-s de aflat! Și, se-nțelege, Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce țară fericită, maiestate!... Se lăfăiește gureșa Minciună. Că numai Dumnezeu te-a pus cunună De-nțelepciune și de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară, Ce nici nu s-ar mai ști c-a fost, sărmanul, De nu-și afla sub schiptrul tău limanul, De nu-ți sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice, Sălbatici, și mișei, și proști de-a rândul, Ș-o sărăcie cum nu-ți dai cu gândul... Dar faci un semn, și-ncep să se ridice

Oștiri, cetăți, palate lume nouă, Izvoarele vieții se desfundă; De pretutindeni bogății inundă; Și tu le-mparți cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvnește-o lume. E-o veselie ș-un belșug în țară, Că vin și guri flămânde de pe-afară. Tot crugul sună de slăvitu-ți nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e... Cresc flori pe unde calci, și râde firea. Tu-mparți norocul numai cu privirea. Încai țăranii zburdă pe la sate!...

Și-i place regelui. E lucru mare Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte A fost cea mai aleasă desfătare. . . . . . . . . . . . . . . .

Măria-ta, e un străin afară, Cam trențăros, dar pare-un om de seamă, Și... Adevărul parc-a zis că-l cheamă... De unde-o fi... că nu-i de-aici din țară.

Minciuna palidă-și topește glasul: O, nu-l primiți! Îl știu, e vestitorul De rău, ce face pe-atotștiutorul Și vede prăbușirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră. Invidia în inima lui geme Și gura lui e plină de blesteme. Tu nu poți auzi ce vorbe-nșiră...

Și totuși, zice regele, să vie! Dovadă că chiar la palat Minciuna Nu e biruitoare-ntotdeauna. Fac și monarhii câte-o nebunie...

Privind în ochii regelui, străinul, Cu brațele pe piept încrucișate, Răspică vorba: Țara, maiestate, E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ți. Și slugarnici Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară, De nu mai poți vedea pe cei de-afară, Pe bunii tăi supuși cei mulți și harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ți spinteci cale Să știi și-n țara ta ce suflet bate, N-ai vrut decât spinări încovoiate Și guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș, l-ai depărtat de tine. Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine, Și dureroase lucruri mai învață!

Părăzi, decor de teatru, luminații, Tot ce pe vulg și pe copii înșală, Aceasta-i toată slava ta regală. Pe tristul gol din juru-ți decorații!

Tu-n țara asta nu vezi decât raiul Ce-ai tăi ți-l ticluiesc într-o clipită: Ruină-i sub hârtia poleită, Sub crăngi de brad trosnește putregaiul,

Dar tu ești fericit. Lingușitorii Înalță imnuri proslăvirii tale Și fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-și adorm foamea prășitorii. . . . . . . . . . . . . . . . Nu ți-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înțeles, și e totuna. De sus și până jos s-a-ntins Minciuna Ea leagă și dezleagă-n țară toate.

Iar ca să-ți dea o spumă de mărire, Ca pe-un copil te poartă și-ți arată Sclipiri și flori... Afla-vei tu vrodată Cumplita vremilor destăinuire?...

Și ce speranțe se puneau în tine, Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale, Cu pâine și cu sare!... Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine. Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale! . . . . . . . . . . . . . . . Și ce credință trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoș-a trufiei tale! . . . . . . . . . . . . . . . C-acestea nu l-au deșteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară Și slugile l-au îmbrâncit pe scară, Firește, de la sine se-nțelege.

Trec anii. Și ce dulce-i amăgirea! Tu zeu ești printre regi! Mărire ție!... În jâlțu-i moale, tolănită, scrie Cu pana ei de aur Lingușirea.

De-abia se isprăvește-o sărbătoare, Și-ncepe alta. Muzicile cântă... Îmbracă-te-n podoabe, țară sfântă, Să nu mai știe nimeni ce te doare! . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta? Ce-i hreamătul acesta care crește? Se zguduie pământul și mugește, Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalță flăcări, brațe desperate, Spre ceru-ntunecat, pustiu și rece. Năprasnic vântul nebuniei trece Și spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbușește-o lume Clădită pe minciuni. Dar ce mânie! Cum șuieră cumplita vijelie! Sar frații între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăși sânge. Femei cu părul despletit, nebune, Și-asmut copiii la omor. Genune, Puhoi de ură ce zăgazu-și frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege Și, tremurând, din jilțu-i se ridică. Au cine liniștea lui scumpă-i strică? Ș-al vremii rost el tot nu-l înțelege.