De la fereastră

Când, cu ochii duși pe carte, Stai la geamu-ți adâncită Că în ascultarea unui dulce cântec de departe, Nu simți tu cât e fierbinte și de dornic ești privită? Nu te ard a mele gânduri, Ce-ți roiesc în jur grămadă, Te alintă și te roagă să-ți iei ochii de pe rânduri, Că din ei desprins-o rază cald-asupra mea să cadă, Și-n cucernică-mi privire Să-nțelegi ce dureroasă-i și adânc-a mea iubire!

Nu te prind câteodată Neînțelesele fioruri Ale vârstei tale crude, și în inima-ți curată Nu începe să mijască șoaptă unor taincii doruri, Peste ochii mari să-ți cadă Ca de somn a tale gene, Și, scăpând cartea din mâna, să rămâi pe gânduri-pradă Visurilor voluptoase; - iar târziu, moale de lene, Și ca dintr-un somn trezită, Să te scoli cu fața arsă, ca de friguri, și trudită?

Și nu-ți simți gură atinsă Că de buze nevăzute Să-ți cuprinzi obrazu-n palme - de-o mînie dulce-aprinsă Tresărind, să te-ntrebi cine-a îndrăznit să te sărute? ... Câte nebunii n-ascunde Vârstă ta neștiutoare, Și de câte ori prin somnu-ți nu-ntinzi brațele rotunde Dup-o scumpă nălucire, și o rogi să nu mai zboare, Lunecând din visu-ți dulce, Ci să stea- să te mângâie, și la sânu-ți să se culce!...

Înger, iartă-mă de-aceste Nebunii ce-mi trec prin minte! Lung, duios mă uit la tine, și mă prind că-ntr-o poveste; Ș-atunci, ca potop de flăcări, simt, sub tâmplă mea fierbinte, Cum îmi șuruie, nebune, Gîndurile neînfrânate, Și-n auz, vrăjit vuindu-mi, glasul basmelor îmi spune Să te smulg, frumoasă zână, și pe drumuri neumblate, Pe-un cal năzdrăvan cu tine Să alerg cătând norocul depărtat în lumi străine...

Și-ți simt brațele, deodată, Încleștate de grumazu-mi. Pe-al meu piept îți razimi fruntea, că de-un vis înfiorată, Și în fugă noastră, vântul joacă păru-ți pe obrazu-mi, Tot mai sus zburăm alături... Amețești, ștergând, din goana, Cu priviri răpezi pământul negru, ce-ndărăt îl mături; Iară eu din zbor smulg aștri, de pe bolți, și-ți fac coroana. În văzduh, pe calea lungă Ce străbatem, pe-a ta urmă de văpăi s-așterne-o dungă.

Vine-un nour - să ne soarbă - După noi. Să nu te sperii. Este răutatea lumii, fiară lacomă și oarbă, Care ne-a simțit pe fugă, scoși din frânele durerii, Sunt a vieții pământene Patimi, ca nisipul marii... Neatinsă de-a lor șoapte veninoase și viclene, Îndărăt, în a lor cale, zvârle piatră nepăsării, Că din ea-n clipă să crească Munți, din temelia lumii pînă-n strașina cerească!... Iată-ne sosiți la sfântul Țărm al fericirii noastre! Codrii spun că-n veci pe-aicea n-a desprins o frunză vântul, Nici un nor n-a șters vrodată aștrii bolților albastre. De sub umbră de răchită Luneci leneșă-ți privire: E-o căldură dulce-n aer - pasc pe valea liniștită Mieii cu lână de aur. Ca un cântec de iubire, În auz ți se strecoară Freamătul duios de codru, șoaptă blândelor izvoară.

Tu-mi ia capul, netezindu-l, Și ți-l culci frumos pe brațe, Mă priveșți cu ochii umezi, să-mi vezi inima și gândul, Și-nțelegi c-a ta ființă umple-ntreagă mea viață, C-a mea dragoste-ai robit-o Pe de-a pururi numai ție, S-atunci c-un atât de dulce farmec îmi zâmbeșți iubito, C-aș uită a mele lacrimi, de-aș fi plâns o veșnicie! Iar aducerile-aminte Prind să ne înșire basmul zilelor de mai-nainte...

Spun din vremurile acele. Când veneau pe nesimțite Numai gândurile mele Să se joace fericite Pe-al tău chip și umăr dulce, Și în poală-ți să se culce.

Când abia-ndrăzneam, spre tine, Să înalț câte-o privire. Mută, arsă de suspine, Pe furiș și cu-ntreruperi, Nu cumva a mea iubire S-o-nțelegi - și să te superi...

Iară, după ce-ai privit Blând în ochii mei o dată, Ți-am spus dragostea mea toată, Ș-am rămas mai liniștit... Și de-atunci, când stai la geam, Că din glas ne-nțelegem.

Câte nu ne-nșiră gândul Când le ia toate de-a rândul! Însă eu aș vrea s-ascult Ce a fost mai de demult, Și-n deșert cât în trecut Al iubirii început...

Sigur - de când e urzită, Inima me-a fost ursită Pe de-a pururi să se lege Și să-ți fie roabă ție; Altfel nici n-aș înțelege Cum ar fi putut să fie... Dar lăsăți-mă în tihna, gânduri oarbe și deșarte! Nu mă mai stârni zadarnic, dor nebun și fără parte, Să-mi mai ard liniștea-n focul unui vis amăgitor. Adormi, tristul meu amor!... Iar tu, chip frumos, lumina, ce-mi lucești așa feeric, Și-mi răneșți atât de dulce viață-mi plină de-ntuneric, Zâmbet dădător de visuri și tulburător de minți, Șterge-te din al meu cuget ... fugi, din ochii mei fierbinți.