Acrostih

Eram pribeag pe-o lume obscură și pustie. Plângeam când tu, cerească și vecinică făclie, Lucind în a mea cale, opritu-m-ai din mers Și ochii-mi, ca o mamă, de lacrime i-ai șters. Eram străin, și ție ți-a fost milă de mine. De unde vii și unde te duci? m-ai întrebat. Nu știu. Steaua desprinsă din boltele senine Mai știe ea sărmana ce drum a apucat? Atunci mi-ai zis: Iubește, străin nu vei mai fi. Ferice sunt de-atuncea. În veci te voi iubi.