Poezie

Supt legea tunului

I

Ard, zi și noapte, marile furnale, În vastele uzine ale morții. Din mii de coșuri funerare torții Se-nalță limbi de flăcări infernale,

Ce spun că toate-s șubrede pe lume, Că vremea-și sparge formele ei goale, Dând celui tare dreptul să se scoale Asupra celui slab și să-l zugrume.

Se prăbușesc cetăți, credinți și pravili, Ce ni le-nchipuiam nestrămutate: Un vânt turbat asupra lumii bate, Pieire e, și rupte-s orice stavili...

Ce tristă și amară-nvățătură Din viforul acesta se ridică! Iar vei trăi, sărmane om, în frică, Iar te-a supus întunecata ură.

Popoarele-nvrăjbite între ele Vor sta de-acum, ca fiarele, la pândă, Sub veșnica-narmărilor osândă, Cătând unul pe altul să se-nșele.

Căci răni adânci, în veci nevindecate, Vor sângera-n tăcerea așteptării;

Copii crescuți în setea răzbunării Vor duce-n luptă proaspete armate,

Și iarăși vor acoperi pământul Mormanele de morți și de ruine, Și toat-a lumii trudă spre mai bine Ca pulberea va risipi-o vântul...

Lanț ruginit, verigă cu verigă, Iubirea dintre oameni se desface: Când fiara ostenită-n Cain tace, E sângele lui Abel care strigă.