Poezie

Vierme fudul

Lut însuflețit de raza vecinicei dumnezeiri, Aluat în care cerul cu pământu-i plămădit, Tainică verigă care leagă cele două firi: Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.

Vierme tăvălit în tină, care muști din cer cu dinții, Urieș semeț, pe care o suflare te doboară, Tu, a cărui mână scurmă măruntaiele științii Și a cărui cugetare ia nimicul drept comoară,

În zadar te-ncerci a rupe pânza care te desparte De enigma nepătrunsă: Ce a fost? și ce va fi? Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ți-e dat a o citi.

Ai în față și la spate două semne de-ntrebare, Tu-ți trudești, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns; Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare, Cerci zădarnică cercare în noianul nepătruns.

Și când mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare Abia poate să mai iasă din a vremii adâncime, Și când vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care Să se urce orbul vierme pân la sfânta-i înălțime,

Tu turbezi, nesocotite, și în oarba ta mânie Strigi: O, nu! dumnezeirea nu e decât o părere, O nălucă născocită de-a norodului prostie!... Creatorul e natura... Ea e singură putere!

Vreme, haos, ceruri, râdeți! Microscopică furnică, Spânzurată de-o lunetă, vă pătrunde, vă strivește! Ea măsoară infinitul, întunericul despică... Înaintea Creaturii, Creator, te umilește!...