Muncitorul

Un biet creștin, ce ziua toată, Ba uneori și noaptea încă, Muncea ca să-și câștige pâine, Tăind la piatră dintr-o stâncă, Odată, ostenit de muncă, A lepădat ciocanul jos Ș-a îndreptat spre cer privirea Ș-un lung oftat din piept a scos:

„O, Dumnezeule Preasfinte, De ce Tu oare m-ai lăsat Să duc atâta greu pe lume? De ce nu sunt și eu bogat, Să am slugi multe, casă largă, De toate câte-mi trebuiesc, Și-n loc de-a mă trudi cu munca, Să stau și să mă hodinesc?"... De sus din cer atunci un înger S-a coborât la dânsul: „Fie, Precum dorești..." Și muncitorul Din cea mai neagră sărăcie S-a pomenit ca-n vis deodată Bogat, având tot ce dorea, Și-n loc de-a se trudi cu munca, El tot ședea, se hodinea...

Dar într-o zi a mers pe acolo Stăpânul țării, -ncununat, Cum umblă craii: în trăsură De patru cai frumoși purtat, C-un rând de călăreți 'nainte Și călăreți având în urmă. Bogatul de departe-l vede Și fericirea i se curmă: — „Ce strălucire! Câtă fală! Așa viață-aș înțelege! Eu nici pe-un sfert nu sunt ca dânsul. Pe mine crai de m-ar alege!" — „Să fie iar pe-a ta dorință", Îi zice iar cel înger blând Cu aripi albe, lucitoare, Spre el din ceruri coborând.

Și iată-l crai de-acu bogatul, El umblă prin supușii săi Într-o trăsură de-aur, trasă De patru cai ca niște zmei, C-un rând de călăreți 'nainte, Și-avea și-n urmă călăreți... Dar iată soarele răsare 'Nălțându-se pe cer măreț.

Ș-a lui lumină — foc ce arde, Îi pentru tot ce-i pământesc, De sete iarba se usucă Și florile se veștezesc. Sărmanul crai! El nu mai poate De nădușală arzătoare. — „Oh, Doamne! se gândește-n sine, Ce mult aș vrea să fiu eu soare!"

— „Prea bine", îngerul grăiește, Spre el din nou venind în zbor... Și craiul într-o clipă iată-l Schimbat în soare lucitor. Și de pe cer cu câtă fală Își arunca a sa privire În jos spre lumea fermecată De-a lui frumoasă strălucire!

Un nour iată dar se 'nalță Pe cer și tot se mai lățește; Să scalde-n raze-acum pământul Degeaba soarele voiește: L-a învelit în umbră norul... — „Vai! se plânge soarele cu foc: Un nouraș mă biruiește, În ceruri prinde al meu loc!

De ce, Stăpânule al lumii, Așa un nor nu sunt și eu?" Cel înger se coboară iarăși: — „Să se-mplinească dorul tău!" — În nor pe soare și-l preface. Și norul varsă mări de apă Potop îngrozitor, de care Întreg nimica nu mai scapă.

Flori, grâuri, case, oameni, turme Se pleacă-n apă, pier de-a rândul: O stâncă nu mai stă tăreață În față nourul privindu-l. — „Poftim!... Of, Doamne!... Stânca asta Mai tare este decât mine. De ce, de ce nu sunt eu stâncă?" Și bunul înger iarăși vine Și noru-n stâncă și-l preschimbă... Iar stânca arsă îi de soare, De ploi, de vânturi îi bătută; Dar stă pe loc nepăsătoare. Deodată dar un om sosește Având pe umăr o cazma, Izbește cu cazmaua-n stâncă Și stânca-ncepe-a se sfărma.

— „Vai mie! Muncitoru-acesta Mă prăpădește! Mă doboară!... De ce nu-s muncitor ca dânsul?" Și iar cel înger se coboară... — „Prea bine, cu blândețe-i zice, Va fi precum ai cuvântat..." Și bietul om din stâncă iată-l În muncitor din nou schimbat.

Fusese-avut și crai puternic, Iar astăzi? Taie ostenit La piatră, cum tăia 'nainte Și traiul nu i-a mai ticnit. De soartă dar nu se mai plânge, Căci a-ncercat pe lume toate: Și trai făr' de necaz el știe Că-n lumea asta nu se poate.