Păcătoasa

Norodul fierbe... Glasuri, tunet, Cântări și din chimvaluri sunet, Verdeață primprejur și flori, Iar printre stâlpi, pe la ușori, Perdele-n țesături frumoase, Țesute din mătăsuri groase, Curți, minunat împodobite... Cristaluri, vase aurite, Ce ca un soare strălucesc. Pe-afară — mare grămădire De cai — trăsuri la hodinire; La masă oaspeți năvălesc, Și vorba lor se varsă slobod Prin zgomot, cântece și tropot. De curge vorba despre toate: De jugul Romei blestemate, Despre domnia lui Pilat, De sfaturi, ce au adunat În taină capii jidovești, De trebuinți negustorești, De biruiri, război și pace... Le merge vorba, în sfârșit, Despre Acel de sus venit, Ce lucruri minunate face.

„Pe oameni, ca pe frați iubind, Smerire El i-a învățat Și, legea lui Moisei curmând, El legea dragostei le-a dat; Nu rabdă nici o răutate, Iertare propovăduiește Și pentru răi cu bunătate El tuturora răsplătește. Puterea Lui, din cer venită, Nu-i pe pământ obicinuită. Le dă El orbilor vedere, Iar celor slăbănogi tărie... Mărturisire El nu cere, Căci cugetele toate știe; Nimic de Dânsul nu s-ascunde: Privirea Lui cercetătoare Adâncul inimii pătrunde, Și tot rămâne iertătoare. El, vindecând necaz și jale, A fost atotizbăvitor, Și prin măria milei Sale, N-a fost nicicând osânditor. Fiind de Dumnezeu ales, El Iordanul a trecut Și fapte sfinte a făcut, Ca un proroc, din cer trimis... Acuma luminos, blajin, El a sosit în astă parte, Și ucenicii de departe În urma Lui cu toții vin”.

Așa vorbește lumea multă La masa de mâncări umplută. Aceste vorbe le ascultă O tânără-n păcat căzută. Purtarea necuviincioasă, Ciudata ei îmbrăcăminte Despre viața păcătoasă Spun tuturor fără cuvinte. Ea în adâncul desfrânării Pe toți îi trage ca-ntr-o apă; De cursele destrăbălării Nici tânăr, nici bătrân nu scapă. Nu-i știe inima mustrare, Precum nu știe nici rușine, Și frumusețea de vânzare O ia pe aur orișicine... Ascultă ce vorbesc mesenii, Ea tresărind de fudulie. Și iată-n vârful petrecănii Vorbește cu obrăznicie Către-a mesenilor mulțime: „Nu m-am temut încă de nime Și nu știu ce-i stăpânitorul; Vreți? Vie-vă Învățătorul Aicea într-această vreme — Eu nici de Dânsul nu m-oi teme!”

Se varsă vinul; zgomot, tunet, Cântări și din chimvaluri sunet, Verdeață, fumuri, soare, flori... Dar iată-ntre petrecători Sosește-un cuvios bărbat. Și fața lui cea minunată, Și chipul lui cel minunat, Și ochii, mersul, toate-arată A tinereții strălucire Și înfocată-nsuflețire... Măreața lui înfățișare Departe este de pământ, Cereasca lui asemănare Obrazul luminează sfânt. Puteri cerești îi ard în față, Privirea lui te săgetează, Departe vede-n viitor... Ca la un înger vestitor, Nevrând, femeia frica simte, I se sfiește-a ei privire, Dar iată își aduce-aminte De ce-a vorbit și, cu zâmbire,

Din scaun repede se scoală Cu un pahar de vin în mână Și, fără orișice sfială, Rostește, de-ngâmfare plină: „Tu ești Acel ce ne înveți De sine să ne lepădăm, Ce calea-n ceruri ne-o arăți, Pe care noi să ne-ndreptăm? Degeaba! Eu nu te mai cred, Nu știu ce-i post și rugăciune; În lume primprejur eu văd Numai plăceri, desfătăciune; Știu numai vinuri și mâncări, Prea puțintel gândesc de cer, Și curăția sufletească Nu poate să mă mai smintească”. Obraznicele vorbe încă Cu totul ea nu le sfârșise, Și râsul îndrăzneț s-atingă Urechile nu contenise; A vinului ușoare spume Încă scăldau a ei inele, Dar iată, vorbe trec prin lume În mijlocul învălmășelii. Și în smintire ea aude Din gurile mulțimii mute: „Te-ai înșelat, căci cel venit Aici nu e Învățătorul. Îi ucenicul Lui iubit, Îi Ioan Botezătorul”.

Cu nepăsare el ascultă Obijda celei rătăcite. Dat iată, prin grămada multă Hristos s-arată liniștit. Smerita Lui înfățișare N-arată foc ce-n ochi s-aprinde, Dar o adâncă-ngândurare Umbrește chipul frunții sfinte. Nu-i în privirea minunată Însuflețire prorocească, În fața blândă, luminată, Nu vezi mărie îngerească... Îi cade-n valuri părul moale În două despărțiri pe frunte, Și lâna-mbrăcămintei Sale — Hitonul cel din in — ascunde Sărăcăcioasa țesătură, Frumos statura-i învelește; Și barba pe la dulcea gură Ușor și moale se crețește. Dar ce putere în privire, Blândețe și milostivire! Așa senină adâncime A milei și a bunătății În ochii nimănuia nime Nu vede-n clipele vieții. Ca un răsuflet al tăcerii Trecut-a printre toți mesenii Și, ca în groaza-nfiorării, Au împietrit izraeltenii; S-a stins vorbirea-n așteptare, Stătut-au toți în nemișcare. Și El, în pacea cea adâncă, A stat la ușă cu blândețe Și a privit cu mare tângă La păcătoasa îndrăzneață.

Părea că-n față strălucește Frumoasa stea, ce prevestește Veniera zilei ce-i dorită, Și-n inima cea pângărită Hristos în clipă a pătruns... Privirea blândă i-a ajuns Adâncurile depărtate, Și negrele a ei păcate El, ca în zori, le-a luminat, Și toate s-au înseninat În mintea celei ce-a căzut. Și viața sa răutăcioasă Nenorocita păcătoasă Într-o clipire a văzut. În groază ea a înțeles Ce daruri adunate-n vânt Cu îndurare i-a trimes Spre folosire Domnul sfânt, Și cum în zorile vieții Spre viitorul ei necaz, Din scârnăvia răutății Ea bea în fiecare ceas... Și cu a pocăinței sete În ochii lui Hristos acum Pedeapsa răului său drum Și milă nesfârșită vede. De presimțiri cerești cuprinsă Ea stă la îndoială încă, Dar pocăința cea aprinsă Începe inima să-i strângă, Și-n mijlocul tăcerii, iată Paharul, tânăra de-odată Pe pietre jos din mână-l scapă Pân' în adâncuri zguduită, Și cade-a veseliei roabă Tremurătoare-ngălbenită, C-un plâns amar și tânguios Jos, înaintea lui Hristos.