Poezie

Unora

Noi nu ne înțelegem: voi vreți a noastră limbă S-o înnoiți, surpându-i temeiurile vechi, Și noua latinie, măcar de-ar fi cam strâmbă, Vă pare totuși cântec, sunându-vă-n urechi.

Veșmântul firii noastre din pânză strămoșească Cu tivituri de aur, de vechi argint și flori, Războaie-mpodobite de-o mână meșterească Vă par sărăcăcioase mantale de păstori.

Noi nu ne înțelegem: acolo unde bate Izvorul veșniciei, frumoasei nemuriri, — Vă pare că-i pustie, bordeie lepădate — Și căutați s-aduceți de-ai voștri trandafiri.

Dar trandafirii voștri făcuți-s din hârtie Și miroase a leacuri luate din dugheni, În limbă doftorească a voastră latinie Preface graiul slobod din codrii moldoveni.

Noi nu ne înțelegem: din sine limba crește, Nevoie nu mai are de ajutor străin, Din sine-și prinde floare, din sine se-nnoiește, Când nu-i atingi temeiul puternic și bătrân.

Destulă înflorire păstrat-a limba noastră Din sânul maicii sale cel vechi și sănătos, Și nu-i mai trebui leacuri și nici boia albastră Să zugrăvească cerul cel sfânt și luminos.

Noi nu ne înțelegem: povestea nu-i de-aseară Și parc-ar fi să tragem și noi învățături, Să nu ne-aducem graiul la stare de ocară, Să tăvălim pe uliți cântarea din păduri.

Priviți: acei cu limba bolnavă, chinuită Cu drag și cu mirare ne-ascultă când vorbim; Iar cântăreți și meșteri cu pana iscusită Fug de latina nouă, ca de un țintirim...

Noi nu ne înțelegem: dar de-ați simți ca mine Ce patimi limba trage dintr-un străin puhoi, Atuncea n-ați urni-o din temelii bătrâne, Atuncea, mi se pare, ne-am înțelege noi.

Mărășești, 13-14 iulie 1917