Poezie · 1914

Pustietatea

Mă-ncinge iar, Cu chinu-i lung, al frigurilor jar. Flori și întuneric m-au înfrânt, De sete mă frământ, De sete arzătoare și de-amar...

În taină lupt Cu vise ce răsar neîntrerupt Și-apun în negura somnului meu... Încerc să leg, cu greu, în minte-mi lanțul gândurilor, rupt.

Aș vrea să-nving Durerea ce m-abate și Răcoritorul, umădul ulcior, Să sorb ca din izvor Picurii reci ce-n umbra-i se preling!

Visez că sunt Pierdută-ntr-un deșert. Că trupu-mi frânt Parc-a rămas aici, căzut pe drum Și părăsit de-acum De-o caravana ștearsă-n praf și-n vânt...

Unde-am văzut De mult acest pustiu, întins și mut, Sub ceru-i arzător, albastru-nchis ? Poate era-n alt vis Al cărui rost în minte-mi s-a pierdut...

De peste mări A răsărit din neștiute zări, E țara arsă de la miazăzi, Cu văile-i pustii, Cu tremurul luminii-n depărtări...

În tâmple-mi bat Ritmele vântului cel necurmat... De soare ochii îi închid și-aștept Să mor de rana-n piept, Ce setea crudă, tainic, mi-a brăzdat.

Ah! cui să cer Stropul de apă viu, ca să nu pier? Și cine m-a svârlit pe-acest pământ Bătut și ars de vânt Sub dogorirea vânătului cer!

Într-un târziu, Cînd deschid ochii, iată că-n pustiu Se-nalță a luminii tremurări. Departe, -n fund de zări, Orașe de-un albastru străveziu...

Cum le-am zărit Numai acum? Ori poate s-au ivit Pe cînd dormeam?... Și mă ridic cu greu Pe-un cot. Dar trupul meu De trudă cade iarăși istovit...

Spre-acei străini, Spre-a lor cetăți cu ape și grădini Porni-voi sub fulgerătorul cer, Un adăpost să cer Nainte de-a fi arsă de lumini...

...Dar nu-s cetăți, Sunt lacuri — uneori iar alte dăți Sunt dealuri mlădiate-n dulci colori Și moi, ca-ncingători Pierdute-n tristele singurătăți.

Ah! nicăiri, La inima cumplitei, arsei veri, Nu-s dealuri! nici grădini, nici ape nu-s! Ci dorul meu nespus Le-nfățișază tulburii-mi vederi.

Sunt amăgiri Ce-au proaspetele apelor sclipiri, Ce-au mii de frumuseți care se șterg Cu cît spre ele merg Pe drumul lung al sigurei pieiri!

Pe drumul lung Al jalnicei pieiri nu pot s-ajung, O, zări! spre-nșelătorul vostru chip Târându-mă-n nisip Și-n pietre sure, care mă străpung.

Un râu secat Aici de veacuri albia și-a lăsat, Și-n deznădejdea-mi totuși chem un val Cînd pe râposul mal Ca-n apă rece fruntea mi-o abat.

Iar prin fiori De friguri îmi închipui bărci de flori Și roade, lunecând pe râu în jos, Grele de-al lor prisos, Cules dintr-a grădinilor comori.

Brațele-ntind Vedenia s-ating — dar nu cuprind Decât fugarul vânt fără de chip. Și-n valea de nisip Văd bărcile și râu încet pierind...

Și răscolesc Nisipul sec, un strop ca să găsesc, Cum îl pătrund cu aspre rădăcini Uscatii mărăcini Ce-n creasta dunelor se istovesc...

De-atîtea ori Beau pulberea ce-ai vântului fiori Au măcinat din stâncile pustii, Când roți de vijelii Sfărîmă piatra-n uriașe mori !

O, de-aș putea Să mă umbresc măcar la umbra mea, Ce vânătă se-ntinde la pământ! În ea să mă-nveșmânt, Să mă-nfășor, s-adorm pe veci în ea !

......................................

Sute de mii De palmieri și vițe verzi de vii Deodată tainic m-au împrejmuit! Ce oază s-a ivit În nesfârșita, dogorita zi?

Și ce miros S-a răspândit din flori de chiparos! Iar prin narcizele de la izvor, Cum cad din creanga lor, Rodii roșii-n roua de pe jos!

Văd trandafiri Micsandre vii... Izvoare ce-au luciri Și fețe ca gâtleji de porumbei, Și murmurând ca ei Se pierd sub ale frunzelor boltiri.

Răcoritor Acum sub tâmplă-mi curge un izvor Și viața-n inimă-mi s-a strecurat, Căci valul cel curat Pe buza-mi arsă tremură ușor.

Unde-a pierit Deșertul aspru și nețărmurit ? Și unde s-a sfârșit jalnicu-mi vis ? Târziu, am redeschis Din somnu-mi pleoapele, — și te-am zărit...

Viul izvor, Florile toate cu mireazma lor Erau aievea-n sărutarea ta, Ce tainic îmi stingea Pe buze-al setei jar chinuitor.