Poezie · 1910

Visarea cea din urmă

Vieața m-a făcut să fiu păgână, Să fiu surâzătoare, — în iubire, Puterea sorții, tăinuit mă mână, Un înger rău și blând m-a luat de mână Ș-am ocolit străvechia fericire.

Cules-am din a dragostei grădină Înveninate flori și roade rele, Și-n viața tuturor de-am fost străină, În vieața tuturor am fost de vină Că drumuri am brăzdat vieții mele.

Cules-am sărutări cum se adună Un snop de flori, și inimi cum se strânge Un braț de roade rupte de furtună, Dar le-am înapoiat: căci o nebună, Fugară soartă, voile-mi înfrânge.

Și am iubit cu dragoste curată Ș-a doua oară și a treia oară! Și am jertfit în urmă, turburată Pe rugul patimei. Și câteodată Dispreț am dat cu dragostea-mi ușoară.

Vibrănd din toate coardele, mă înfrânse Iubirea, rând pe rând. Și-n veci schimbată, De-atâtea ori cu glasuri noui se plânse, Ș-adesea câte o coardă, trist se frânse În inima-mi de vieață sângerată!

Dar azi, când zac tăcând de friguri arsă, Când pleoapele, mi se închid fierbinte, În spre trecut gândirea-mi reîntoarsă De sărutarea ta pe veci neștearsă, Înfiorată-mi readuce aminte!

Tu care ai fost întâia mea visare! Tu care ai fost întâia mea iubire! O tu ce nu mai cunoscut! Tu care Zâmbit-ai de năvalnica paloare Ce-mi răspândia pe față a ta venire!

Oare-ai știut că-n nopți cu atâtea stele Atâtea 'ncât se prăbușiau din slavă! Văzută pănă-n ziuă, doar de ele Am stat la marginea ferestrei mele Cu inima de dorul tău bolnavă.

Și-n taină, cu dorința-mi turburată De-a fi cu ține, închipuiam o scară Cătră fereastră ta de lături dată, Și-n gând, în preajma ta intram odată Cu fluturii din nopțile de vară.

Și-n dimineți fierbinți de par'că ape În ceruri tremurau de atâta soare Veneai, cu ceasul soarelui, aproape! Cum ți-am ascuns sub aplecate pleoape A gândurilor mele sbuciumare!

Tu nu-ți mai amintești de dimineața în care singur ai venit odată, Și-n mâinile-ți îmi îngropasem fața. Dar mie, turburatu-mi-a vieața Că m-au atins pe gură 'nfierbântată.

Și-n seara când te-ai dus, întâia dată Tu ai văzut tăcuta mea 'ntristare, Și frunții-mi pe-al tău umăr rezemată, De răul despărțirii i-a fost dată întăiu și cea din urmă sărutare.

O nu te îndoi că numai ție, Îți scriu, din toată lumea necuprinsă! Că-n drumul vieții mele au fost o mie De sărutări cari mi-au dat beție, Dar fruntea-mi fu numai de tine atinsă.

Pe tinerețea mea, neștearsă Va rămânea, prin darul moștenirii; Și nici de lacrime ce jalea varsă, Și nici de patimă nu va fi arsă, Și nici de legea timpului ș-a firii.

Dar tinereța mea adevărată S-a scuturat de pulberea ei ninsă, Căci sufletul, ca fluturii, odată Își are-n vieață vremea fermecată, Și-și are'ntâiu splendoarea neatinsă.

lubirea cea dintâiu ți-am dat-o ție Când mintea-mi nu putea ca s-o înfrâne. Ți-am dat a vieții mele curăție. Tu singur, tu întâiu, tu pe vecie Iubirea vieții mele vei rămâne!

Și când gândesc ce mult mi-au fost străine lubirile din calea-mi sbuciumată! Ce scurtă vreme atâta trudă ține! Azi numai că te-am întâlnit pe tine Un preț mai dau vieții mele toată!

O, nu știi patima renăscătoare Cu ce tărie nouă iarăș arde! Când astăzi friguri mult dogoritoare M'abat — când sufletul din nou mă doare De deșteptarea amuțitei coarde!

Mă simt ca pe un lung drum rătăcitoare, Aș vrea acum să mă re-ntorc din aste Fugare drumuri, ca pe o largă mare Ce bate insule cu -mbătătoare Grădini, și scaldă fețe vii de coaste.

Grădinile zadarnice s-apună Departe cu a lor roade 'nveninate! Și coastele să piară de furtună! Și valurile mari ce aspru sună Rămâie-n zare tot mai depărtate!

Căci dac-am rătăcit pe mult amara Și sbuciumata mare a vieții 'ntinse, Întâia mea iubire-ar fi ea țara în care odată-aș regăși comoara Simțirii mele celei neatinse.

Căci sunt sdrobită de așa cale lungă Și repede, de e de-acum sfârșită, Din barca mea ce valurile-alungă, Cum aș sări pe tărm de-ar fi s-ajungă! Cum m-ș culca pământului, trudită!