Poezie · 1897
Amiază de vară
Andrei Naum · 1 min
Măreț albastra boltă își reazimă seninul
Pe zări de-argint, pe piscuri de soare aurite;
Uimit de sfîntu-i farmec, nici nu-i mal bate sînul
Văzduhului, ce-acuma, ’n nemărginire, pare
Ocean de neclintită lumină arzătoare.
Un colț de nor se ’nalță din fund pustiu de zare,
Dar se distreamă ’n rivna seninului albastru
Și’ncet încet se stinge; din stinsu-i, clar răsare
Povestea dureroasă sfîrșită ’ncetinel
Pe sub priviri albastre de-un suflet singurel.
Oh, toate și-au povestea și suflete-s în toate!
Și câte nu mi-ar spune și lanul, însă fața-i
În jocuri de năluce zburdalnic o străbate
Sclipind un rîu de pară, și lanul amuțește
Încremenind și par’că de groază îngălbinește.
Pierduta apă gîrla în vaduri dese ’și plânge,
Și ’n slavă se rotește nepăsător un uliu
Mișcând a lene-aripa și-i ars de un dor de sânge....
O, suflete, tot de-alte dorinți pătrunse’s toate;
Și-i greu, și tu ești altfel..., și-i tot singurătate!