Cămila și vulpea

Cămila mult geloasă văzând un țap odată Cu coarnele cum bate de câini înconjurat, A început în sine a blestema pre soartă Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat! Un trup frumos și mare să fie fără coarne, Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lățesc, Ca dușmanii mei lesne în praf să se răstoarne! (Geloșii felurite de pricini născocesc Când vor să tot cârtească). Așa se tânguiește Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat, Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlnește, Împărtășire multă la soartă-i a luat. Cămila de-amăruntul își spune scârba toată. — Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt, Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată. Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ, De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare; Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers Și capul său plecându-și a stat păzind răbdare, Fără de prelungire cu coarne s-a ales, Precum berbecii, boii și țapii dau dovadă. Această sfătuire cămilei a plăcut; Ea nici gândea că leul în vizunii să șeadă, Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt. Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie Găsește acea bortă sub niște frasini vechi, Și capul își afundă îndată-n vizunie, Iar leul cu cruzie o prinde de urechi. Ea trage, el nu lasă, pân-ce-n sfârșit scăpând. Acasă se întoarce urechile lăsând.

O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat, Ființa de cămilă spre laudă v-am dat. Cunoașteți că acela ce fala tot gonește Cu râsul și ocara ades se pomenește.