Satira V

Satir și Perierg

SATIR:

Orice-a vrea Pan să-mi facă, măcar să mă omoare, Cu oamenii prin târguri nu-i chip de viețuire! Năravurile-n lume prea mult s-au felurit. Apoi și cu-a lor haine nu pot să mă-nvoiesc; Frumoși vrând să s-arăte, cu aur se-nfășoară, Întocmai ca măgarii cu scumpele harșele;

De gât, de mâini, picioare în ele ferecați, Vrăjmași odihnei, iarna ei tremură de frig, Iar vara de căldură nu pot să se scutească. Departe de la mine podoabe aurite Nerozilor plăcute! Și voi, peruci, lipsiți! Cu-a voastră amăgire destul m-ați necăjit.

PERIERG:

Bre, ce văd eu! Un Satir cu scump caftan în spate, Cu pantaloni, ciubote ce-a lui picioare strâmbe Le-arată mai ciudate, iar coarne nu se văd! A, ce caricătură! Ce lucru minunat! De unde oare? Cine-i? Și unde se mai duce? — Dă-mi voie, frățioare, să te întreb ce cauți Pe locurile-aceste? Îmi pari a fi străin? De pot să-ți fac vro slujbă, mă rog să-mi poruncești.

SATIR:

Lipsește, piei din ochi-mi! Nu-mi trebui a ta slujbă. Ești om: Destul atâta. Această amăgire La voi nu este nouă; sunteți obicinuiți A măguli cu vorbe, și pe a limbii vârf Purtând prietenie, s-aveți venin în suflet. Deci lasă-mă, dă-mi pace.

PERIERG:

Nu ai nici o dreptate Acest fel să mă judeci, căci încă nu mă știi. Când mă-i cunoaște bine, când gându-mi vei afla, Atunci nu vei mai zice că oamenii sunt una.

Al nostru neam de are defecte îndestule, Eu însă sunt prieten cu buni, și fug de răi. La curiozitatea-mi fă bine să-mi răspunzi, Și vei vedea în faptă că nu-s vreun fățarnic.

SATIR:

Nimic nu-mi trebuiește; mă-ntorc în codrii noștri, Dar pot ședea la vorbă pân-ce m-oi dezbrăca. Un ceas din mila Modei la care vă-nchinați, Abia îmi va ajunge să scap de-aceste fleacuri. Când cineva ia seama cu ce nimicuri omul Își pierde a lui vreme, îi vine a gândi, Că viața omenească e fără de sfârșit; Voi toată dimineața ședeți la toaletă, Pe urmă cu-mbrăcatul mai pierdeți multă vreme, Ședeți la masă ceasuri când e destul un sfert, Ca să se umple bine un pântece de om; Iar rămășița zilei o treceți în vorbire Sau în petreceri care voi le numiți plăcute, Și când vă găsiți singuri în somn vă cufundați. Să mă întorc acuma la întrebarea ta. Că Satir sunt îți spune a mea înfățoșare. Pan fiul Penelopei ce codrii stăpânește, Și turmele-ocrotește subt adăpostul său, Ce face fericite oricare însoțiri, El pre păstori în fluier a învățat să cânte, Și toți noi îl cunoaștem de împărat al nostru, Din fire fiind vesel acest șăgalnic zeu, El nu dorește altă decât pricini de râs. Viețuirea noastră fiind prin codri însă, Nu poate să răspundă la ast-a lui dorință. Al nostru trai e simplu; nu cautăm mai mult

Decât acele care natura ne-a lăsat, Făr-a goni prisosuri și trebuinți deșerte. Deci Pan obicinuiește la trei ani a trimite Câțiva din noi în lume prin târguri și prin țări Ca să trăim cu oameni, ș-aminte să luăm L-a lor deprinderi, fapte, mișcări deosebite; Și când la el ne-ntoarcem, spuindu-i ce văzurăm Îl facem totdeauna de leșină de râs. Doi ani acum trecură de când sunt eu la rând, Și împlinesc voința lui Pan împărat mare. Acest oraș în parte-mi căzu, dar chip nu este Să mai petrec aice cel de pre urmă an.

PERIERG:

Deprinderea te face a-ți fi de codri dor.

SATIR:

Ba nu; ci traiul vostru mă scoase din răbdare.

PERIERG:

Apoi putut-ai oare în vreme așa scurtă Să împlinești porunca ciudatului stăpân? Științi de-ajuns cules-ai să-i spui, să-l veselești? Căci mie mi se pare că sute de ani trebui Să poți pre om cunoaște; atâte sunt de multe Năravuri, caractere și patimile lui.

SATIR:

Pre voi a vă pătrunde nici gând nu am avut. S-adun pricini de glumă mi-a fost însărcinare,

Ispravă pentru care ajunge și o lună; Orice urmări a voastre, oriîncotro te uiți, Nu vezi nimică altă decât sujet de râs. Eu știu că nu-ți dă mâna să te unești cu mine, Căci cel ce pătimește de boala gălbnărei, Tot felul de colore lui galbene îi par. Greșita-vă părere pe care o ați supt Cu țâța din născare și reaua nărăvire Vă-ntunecă cu totul cunoașterea de sine, Când și făr-de ocheană puteți a vă vedea.

Acel ce se ferește de sfezi, de gâlceviri, Și la-ntâmplări de-aceste scăparea-i este fuga, Deși de-nțelepciune povățuit se pare, La voi, la oameni, trece cu nume de fricos; Iar altul ce e gata de sfadă-n orice ceas, Și pentru o ochire sau pentru-o vorbă numai, Adese nu își cruță chiar însăși a sa viață, Voind a face răul în cel mai mare grad, Deși-i nebun de frunte, viteaz îl socotiți.

Stenon ce-n adunare înșiră cum îi vine Și vrute și nevrute ca moara cea stricată, Cu hohotele sale pereții zguduind; Ce râde singur numai de-a sale secături, Din mâini bălăbănește întocmai ca din limbă, Și n-are nici rușine, nici chip de politețe, Cu mare bucurie de toți e priimit, De toți cu sârguință chemat ș-îmbrățoșat. O zi dacă lipsește, oricine îl întreabă, Trimit de-l cercetează și zic că este vesel, Măcar că e obraznic și prea nesuferit.

Criton lucră o carte în douăzeci de ani Prin care dovedește că din vechime încă Se dau pe ghiață iarna cu hacuri la ciubote;

Apoi legând-o-n aur, în toc de marochin A dedicat-o falnic nerodului Damet; Ce petrecând-o-ndată din scoarță pân-în scoarță Nimic n-a văzut altă decât a ei gravure, Plătind pre autorul c-un: Foarte mulțumesc! De toată osteneala și truda ce-a avut. Acest om ce-n ființă făcu nimica toată, Pierzând atâta vreme c-un lucru chiar netrebnic, Și dând de prost dovadă cu dedicața lui, La voi se socotește de foarte învățat; Iar pe Damet îl credeți științelor protector.

Noi frații satiri altfel de lucrurile voastre Gândim și înțelegem. Orice împrejurări De voi sunt însemnate, pătrunse-n adevăr. Prilej de râs mai mare ne-aduce o pricină Spre care țintind ochii voi laude cu sacul Turnați, și încă ziceți că nu sunt de ajuns. Eu numai pre aceia la care am slujit Când cu de-amăruntul lui Pan îi voi descrie, Un an întreg l-oi face să aibă de ce râde. Umblând din casă-n casă în traiul meu la voi, Eu mai pe toată luna stăpânul îmi schimbam, Și mai vârtos la asta două-nsușiri a mele, Au fost mai mult pricina: glumeața mea vorbire, Și boiul meu ce-ți pare atâta de ciudat. La-ntâia întâlnire oricui eram plăcut, Și prea cu mulțumire mă priimea de slugă; La voi în toată vremea au trecere bufonii. Eu însă ce minciuna nu pot a suferi, Nu sunt deprins să laud ce este de hulit; Nu știu să-mi prefac chipul, și din pricina asta, Mult nu ședeam în slujbă la cei ce-mi aflau gândul: Prieteni cu-adevărul voi nu puteți a fi.

PERIERG:

De-ți sunt așa dragi codrii și traiul fără griji, Măcar un ceas de vreme c-aș fi eu Pan socoate, Și nu-i avea căință. Eu sunt poet, iubite! În cinstea-ți voi compune un cântec minunat, Iar graiul tău ce-ndeamnă pre oameni la virtuți S-a pomeni cu slavă în veacuri viitoare.

SATIR:

Păstrează-a tale versuri; eu voi s-aduc plăcere Și fără răsplătire. La voi numai e dat, Nimică să nu faceți fără de interes. Voi numai pentru-o vorbă, pentru-o căutătură Sau pentru o zâmbire, de-a purure pretindeți Închinăciuni, prezenturi, răsplăți și mulțumiri. Istoria mea toată n-am când a-ți povesti, Dar ce-oi putea dintr-însa din fugă îți voi spune.

Când Pan cu îngrijire ne-a pregătit de cale, Cu haine felurite pre toți ne-a îmbrăcat; Ne-a dat la toți ciubote, sub bucle a ascuns A noastre mândre coarne, precum la voi e moda. Cu ochii plini de lacrimi, cu inim-amărâtă Ieșind din codrii noștri, plecai pe munți, pe văi, Și în orașul vostru degrabă am ajuns. Era o sărbătoare. Când am intrat pe poartă Văzui un mujic care culcat lângă-o sâneață Dormea ca-n somnul morții. Pe urmă am aflat Că el era acolo de strajă rânduit. De prânz aproape vreme și încă nu amiază, Iar ulița ticsită de trupuri zăcătoare. Văzând întâia dată aceasta am gândit,

Că vro epidemie domnește în oraș; Dar nu puțea a hoituri, și nici ceilalți oameni Ce mai treceau pe uliți nu se fereau de ele. Pe urmă luăi seama că mulți din cei culcați, Mișcau câte o mână sau capul ridicau Îngreuiat cu totul de strașnica beție; Iar cât să stea-n picioare nici că era putință. Într-un cuvânt, ș-aceia ce mai puteau umbla, Și cei căzuți pe uliți cu toții erau beți. Unii amețiți numai se-mpiedica-n picioare, Mergând fără să știe în care parte-aleargă; În danțuri desfrânate alți spulberă gunoi, Pre trecători mânjindu-i, în glod se tăvălesc. Uitând rușinea toată și buna cuviință, Se dezgolesc de haine și cu obrăznicie, Nu dau măcar cinstire la sexul rușinos. Ici unul plin de drojdii pășește șovăind, Picioarele lui slabe nu pot să-l sprijinească. Cu capul se izbește de-un zid ce-i stă nainte, De sânge umple locul și toți de dânsul râd. Iar dincolo un sfadnic se-ncaieră la pumni Cu cine se-ntâlnește; în luptă-și scuipă dinții, Cu vinul de-mpreună, din gura-i puturoasă. Mulți plâng părinți și rude ce viața au pierdut. De-a spirtului otravă și-n sfezi și gâlceviri. Cântările cu chiot, strigările și zgomot, Pân-și pre surd îl face să-i țiuie urechea. În scurt această larmă și vuiet în norod Mă îndemna a crede că toți au nebunit.

Când mă luptam cu gândul să pot afla pricina Turbării tuturora, s-apropie de mine Un om cu barba albă, un pântecos bătrân, La față gras și rumen, cu ochii înfundați, Și cu un glas molatic! — Ce stai pe gând, îmi zice, Aice fără treabă? După îmbrăcăminte Și după-nfățișare îmi pari de muncă bun? De ai cumva plecare la mine să slujești, Nu vei avea mult lucru; căci eu am trebuință De-o slugă credincioasă și cu purtări cinstite. Mă crede că de mine vei fi prea mulțumit; Să-mi spui însă de unde ș-anume cine ești?

— Eu, răspunsei, loc caut, deci, dacă-ți plac sunt gata Cu inimă curată să fiu la tine slugă. Ca bunii săi și tata vindea în târg piper Și căpătase nume de neguțitor bogat, Fiind plăcut oricărui și-n stima tuturora. Ca dânsul poate astăzi și eu piper aș vinde, Din lăcomia altor și eu m-aș îngrășa, De nu-i intra în minte, vânând al meu noroc, Să-și piardă toată starea. La bătrânețe tocmai A vrut ca să mă facă cu-a lui avere nobil. Zădărnicia slavei să-mi lase-l îndemnă Nobilitate seacă. Negoțul părăsind Se dete-n adunarea boierilor, cu care Își risipi averea în daruri și ospețe, Încât pentru un abur friptura prăpădi, Murind în sărăcie, el mie a lăsat Această moștenire în care mă vezi astăzi; Căci sunt silit cu munca să mă hrănesc pe lume, Să mă roșesc eu însumi de sărăcia mea! Cum m-ascultă bătrânul, îmi zise să-i urmez Făgăduindu-mi milă și ușurarea soartei. Mergând acum spre casă făcui eu întrebare:

Ce-i pricina beției ce este în oraș? Iar el oftând cu lacrimi răspunse: Fătul meu! Nu-ți pară de mirare așa nerânduială. Îmbătrânita lume pășind către sfârșitu-i Începe să slăbească. Năravul acel rău Plecări firește bune din oameni a stârpit, Și lor le pare dulce, învinși fiind de patimi, Paharul dintru care s-adapă cu otravă. Dar nu le-ajunge numai a fi în faptă răi, Ci vor s-ascundă răul subt a virtuții văl, Slujindu-se de dânsa așa precum pescarii Undesc cu pâinea peștii pentru ca să-i omoare.

Cu-a lor purtări cinstite, cu traiul lor cel sfânt, Voind strămoșii noștri a ne povățui Pe calea mântuirii, au pus așezământuri Ca oarecare zile a anului să fie Spre lauda și slava acelui preaînalt; În care lăsând grija și trebile lumești Ce-aproapelui și nouă ne sunt de folosință, Să ne ferim de rele, să fim într-o unire Și-n alte ocupații să nu petreacă-un om, Decât să-nalțe numai cântări lui Dumnezeu, Fără vro osebire de sex, de rang, de stare, Dar vezi la ce ajunge această sfântă lege! Cu-adevărat o parte din ea o împlinesc; Căci din ajunul zilei vreunei sărbători Își părăsesc tot lucrul cu toții mic și mare Și chiar săracul cărui copiii mor de foame; Bisericile însă sunt pururea pustii, Se văd aceia numai ce vor a s-arăta, Sau care-și dau parolă să se-ntâlnească acolo. Molitfele ce-un popă boscorodește iute, Fără a ști ce spune, nici că le mai aud;

Pe urmă ziua toată petrec în desfătări. Șederea-n trândăvie le născocește-n minte Idei ce n-are omul când este îndeletnic Și care cu un pinten pre cal îl îmboldesc. Astăzi e zi de-acele, e sfântul Nicolai; De asta-i beat tot târgul din capăt până-n capăt.

În vreme ce bătrânul vorbea cu umilință, Îl ascultam și-n gându-mi pre zei îi mulțumeam Întâi de norocirea ce-avui să întâlnesc Un om așa de treabă cum îmi părea acesta, Într-un oraș în care foiesc atâte rele; Ș-al doile c-aflasem ce nu-mi trecea prin gând. Oricât îmi băteam capul și mintea-mi frământam, Nu mai gândeam vrodată că vrând să-ndestuleze Grețoasele lui pofte, acest norod socoate Că-și face datoria cinstind pre Dumnezeu, Când pântecele-și umple de multe băuturi Și zace-n lenevire. De va veni-n auzul Lui Pan această veste, sunt sigur c-a să râză Afară de măsură; căci eu eram silit Să-mi suflu ades nasul și buzele să-mi mușc, Văzând cum că bătrânul se cam posomorăște.

Acest om bun la care intrasem eu în slijbă, Era crâcimar de breaslă și fiu de croitor, Crescut în casa unui judecător șiret. Din pilda părintească, din creștere și breaslă, Deplin se înzestrase cu darul vicleniei. Însărcinarea-mi pusă și toată treaba mea Era ca să car apă și să o torn în vin. Îndată ce o bute scădea pe jumătate Eu trebuia s-o umplu cu apă din fântână; Cu toate-aceste, însă, bătrânul nu scăpa, Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia-n veci;

Nu se-mbăta ca alții în zi de sărbătoare, Ce-n zilele de lucru la crâcimă vindea apa, Pre care o turnase duminicile-n vin. Însărcinarea asta plinind de multe ori Spinarea-mi gârbovisem. Dar nu puteam pricepe De ce pricină oare toți cumpără la apă? — Ce prost ești tu, îmi zise, mai știe cineva Că pun eu în vin apă când capu-i amețit? Tot mușteriul crede că dă pe vin parale; Plecarea animală îi trage la beție, Altmintrele aice nici câine n-ai vedea. Când auzii aceasta am și pufnit de râs, Iar el cătându-mi aspru: De ce râzi? mă întreabă.

Eu i-am răspuns atunce: Au nu-ți aduci aminte Cum îmi spuneai cu lacrimi, și cum te tânguiai, Că legea aceea sfântă e aplicată rău, Că relele năravuri menesc sfârșitul lumii. Și ocărând beția cum arătai că este Vătămătoare foarte pentru societăți, Când însuți tu în faptă acest rău îl sporești?

Pe foc aruncând lemne văpaia se ațâță: Căința, lăcrimarea pre om nu pot să-ndrepte; Energice mijloace nicicum ele nu sunt. La rău a sta-mpotrivă, a nu-i lăsa prilej Să poată a se-ntinde, e chipul cel mai sigur De a-l stârpi cu totul; căci fără de aceasta Zadarnică e truda. Acela care vrea Să nu fie beție, nu vândă băuturi; Tu însă vânzând vinul îndatorești bețivii; Apoi în toată ziua ademenești norodul Ce crede al tău cuget și cumpără cu preț Chiar apa ce-o găsește oriunde fără bani; Și tu bărbat cucernic în zi de sărbătoare

Te-nchini cu umilință plinind a legii formă! La cer sunt priimite acele numai rugi Ce vin din buzi curate; iar încă și mai mult Ce cere fapta bună. Oricât de mult te-nchină, El viclenia-ți vede și îți va da răsplată.

— Se vede, a zis bătrânul, că duhul îți e prost Și nu te-ai ros în lume, de nu știi că grăiești. Lăsând că-i scumpă marfa, eu sunt silit a face Însemnătoare daruri la toți judecătorii, Diecii și copiștii, acei care îmi scriu Și-mi întăresc ucaze. Câte ciubote rup Eu până ce le capăt! Cât bea Ivan și Senca, Vechilii mei în pricini, și slugile lor încă Ce beau și zi și noapte, făr-a-mi plăti un ban! Au Dumnezeu voiește ca eu să păgubesc? Zicând aceste-ndată m-a dat pe poart-afară, Făgăduind să deie o liturghie popii, Că doar îmi va da cerul un duh mai sănătos, Și-mi va scurta și limba măcar de un palmac.

Vecinul ce-avusesem slujea pe-un boier mare; La dâns intrăi îndată eu în acea zi slugă. Vătaf era, și-n suflet nu mai puțin viclean, Bătea metanii multe ca vechiul meu stăpân. Boierul de neam mare vrând pompa să păzească Și legile nobleții, în veci nu-și bătea capul Să afle și să știe ce fac în casa lui; Viețuia-n petreceri el zile, luni și ani, Iar regularisirea de cheltuieli, venituri, Cu totul o lăsase pe seama vătăjească; Având robi mulți la număr, având de-ajuns moșii, Cu droaie creditorii de dânsul se țineau. Întâi am râs de-această prostie boierească, Dar dezvelii în slugă mai mare neghiobie.

Nu numai că toți banii prin mână-i se treceau Și chiar odoare scumpe fura adeseori; (Nu-i treaba unui nobil a cerceta izvoade) Nu numai că nevasta-i, copiii și nepoții Era-mbrăcați în stofe; c-avea o casă-n târg, Iar alta pentru vară afară din oraș, Și amândouă bune, căci nu erau făcute Pe credit ca acele ce-avea boierul; multă Strânsese-n lăzi avere. Provizii cumpărând La masa stăpânească, el le lua sau scump, Sau tot pe datorie; și cea mai mare parte Le trimitea acasă, ducându-le de-acolo Iar la acea dugheană de unde le-a fost luat. El carnea de la cuhnie, și pâinea din ambar, Butelcile din pivniți le grămădea la dânsul; Întocmai ca un abur ce de pe mări se-nalță Și-n picături de ploaie se varsă pre pământ. La asta eu cu alții eram de ajutor; Tâlhărășugul însă în veci nu se ascunde. (Nu-nconjură pedeapsa pre făcători de rele) Fu prins în furtișaguri, și tot i se luă Încât văzui copiii pe uliți calicind; Iar dintre slugi pre mine boierul mă alese, Căci eu fusei pricina de se vădi vătaful.

N-avea copii, femeie, Hiron, stăpânul meu, Și curtea lui cea mare tot strâmtă îi părea. Deși cămări trei pline avea de haine scumpe, Pe toată ziua însă croia la straie nouă; Deși la a lui masă era obicinuit Treizeci de blide pline cu feluri de mâncări, Încât de la un popă și dascăli și tot neamul Putea să mai rămâie, lui nu-i părea destule. Știind câtă putere și trecere avea

El la împărăție, norodul se ticsea Grămezi în anticameri de cum se făcea ziuă. Și greu până la dânsul pe rând puteai străbate. Închinăciuni și jalobi ca Joe priimea, Și spre răspuns oricărui pleca abia din cap, Gândind că prin aceasta puterea își arată, Iar mie mi se pare că nu știa ce-a zice, Căci îngâmfarea este a neroziei rod. Ce-i drept, Hiron adese spunea la secături, Și nu putea să lege nici două vorbe bine; Lingușitorii însă acei deprinși a smulge Din mână-i bucăți grase, favoruri așteptând, Cum deschidea el gura se arătau uimiți, Cuprinși de admirare, pătrunși de-a sale graiuri, De laude pompoase deșertelor lui vorbe, Stând gata ca să zică cum el ar fi voit Că lebăda e neagră și corbul este alb.

Deci judecă tu însuți, n-aveam cuvânt a râde De gazdă și de oaspeți? Iar mai ales stăpânul Mi-a dat pricină multă de râs nemărginit, Atunce când norocul de el se depărtă. Hiron care-și gonise vătaful căci îl fură Dorind a trăi-n slavă și necunoscând chipul Să-și cumpănească starea, cu binele străin Voia să-ndeplinească a sale cheltuieli. Din visteria țării cea lui încredințată Prăda plin de nădejde că nu-l pricepe nime, Că el cu duh e numai, iar toți ceilalți sunt proști Și nu-l pot înțelege sau se sfiesc de el.

Un călător ce umblă prin locuri neștiute, De întâlnește-n cale-i munți, râuri, stânci și codri, Din drumul său s-abate, scăpare căutând

Pân-ce se rătăcește, și piere în sfârșit. Așa în cursul vieții unde întâmpini multe Nenorociri și curse, se pierde care iese Din calea ce anume virtutea-i a-nsemnat, Înlăturând oricare primejdii și nevoi.

Hiron disprețuindu-l grăbi a sa pedeapsă, Cu-averea împreună pierdu și toată slava. Și cum mai înainte disprețuia pre toți, Așa cu înjosire acum îmbrățișa Picioarele acelor ce-ntâi nu-i băga-n seamă, Cerând la dânșii milă cu defăimate chipuri. Cu greu un mic la suflet se poate cumpăni; Când e senină vremea el este îngâmfat, Iar dacă nourează pe loc mișel s-arată.

Din toți ai săi prieteni iubea el pe Menandru, Nu doar că decât alții era mai înțelept Și sfaturi priincioase să-i deie ar fi putut. Știa însă să poarte galante răvășele, Ș-a nopților petreceri frumos s-închipuiască. El se trăgea din nobili, dar, chiar nerușinat, Lua de la toți mită pentru a mijloci Către Hiron la care ei căutau favoruri. Așa se calcă cinstea, atunci când se-ncuibează În piepturi lăcomia iubirii de argint! Cu cât era de lacom, era și necinstit: Un rău nărav nu poate să n-aibă și pereche. În vreme ce norocul slujea lui Hiron încă I s-arăta prieten, folosul său vânând, Iar cum se-ntoarse roata, pe loc îl părăsi. Uitând prieteșugul și facerea de bine Fugea acum de dânsul ca de-un lovit de ciumă. Decât oricare altul mai mult el îl hulea Numindu-l prost și mândru, zgârcit cum nu era.

Destăinuind în lume a lui secreturi toate Ce i le-ncredințase ca unui bun prieten, Cu-aceasta îi aduse acel mai mare rău; Purtare mișelească și faptă de dispreț!

Nu-mpiedică nimică isprava bunei fapte Precum nemulțumirea; căci necunoscătorul E rău și pentru sine, e rău și pentru alții. De-a face bine omul se satură curând, Măcar să și aștepte vro răsplătire mare, Dar încă de găsește un om precum Menandru, Ce seamănă cu vița pre care răsădind, O vezi cum că produce în loc de struguri, spini. Acelui de bani lacom urechea e închisă, El nu aude plânsul săracului nemernic. Ca slugă la Menandru, să nu-i spun n-am putut, Cât rău poate s-aducă acea purtare-a lui. Disprețuindu-mi vorba: tu nu cunoști, îmi zise, Cărarea care duce pre om la norocire. Nu e acuma vreme să laud pre Hiron, Pot da în supărare, sau trebui să mă stric, Să mă-nvrăjbesc cu-aceia ce astăzi îi țin locul. Seninele lui zile acum se-ntunecară, Nimică de la dânsul n-aveam de așteptat; Se leapăd-alămâia ce zama i s-a stors.

El judeca cuminte. Cu-asemene purtare Și astfel de cuvinte, cu brațele deschise Fu priimit de-acela ce lui Hiron urmă Și care da crezare acestor defăimări, Fără să socotească că poate cădea singur, Și iarăși de Menandru va fi hulit atunce; Dar omul plecat este a se ademeni! Acest din nou prieten cu numele Xenon Ajunse în mărire, putere și rang mare

În vârsta aceea jună ce trebuie strunită. Deci când zeița oarbă din frâu îl slobozi, Poți judeca tu însuți, cum ne-nfrânat sărea Prin râpi și prin ponoare, lăsând cărarea dreaptă. Privind a sale fapte, ades mă lovea râsul, Măcar că el pre mine m-avea ca un bufon. Necumpătat la pofte, de sine încântat, Nerod fără știință și rob deșertei slave, Crescut din crudă vârstă cu-ogarii împreună, Neavând nici o idee, el toate critica, Cu proastă îngâmfare și cu obraz sumeț. (Știința și puterea pot fi și despărțite.) A sale sfaturi numai el preferând din toate, Cinstite căruntețe să tacă le făcea, Deși ispita cere cu truda, și ani mulți.

PERIERG:

Destul mi-ai spus de dânsul. Văz că era acela Un nătărău de frunte; căci cine se socoate Mai mult decât oricare, în capul său e sec. Dar unde ai slujit încă, și ce ai mai văzut?

SATIR:

De la Xenon ieșisem, când iată mă-ntâlnește Un târgoveț cu stare, Milon, ce mă văzuse, În vreme când eu vinul cu apă mestecam. Mi se urâse-acuma să fiu tot la boieri; La ei norocul este întemeiat pe paie, Și trebui să fii matur, să vezi ce asuprire, Întâmpină pe omul oricât de virtuos; Făr-de minciuni și zgomot nu poți să fii un ceas. De-aceea-mi părea bine ca la Milon să intru, Căci toți spuneau că este om sfânt și om de pace; Căzui însă în cursă. Cinci săptămâni am fost În casă singur slugă, ș-o fată mai era Ce le făcea bucate. Mă odihneam pe paie Flămând ca vai de mine; din ziuă pân-în noapte Eu oboseam cu totul slujind la cinci stăpâni, Dar toată osteneala aș fi nesocotit, De-aș fi putut să sufăr năravul lor cel iute. Copiii toți de-a rândul, femeia și bărbatul, Un ceas fără gâlceavă petrece nu puteau; De s-ar fi sfădit încă oricât ei între ei Și mie îmi dau pace să-mi cat de lucrul meu, Tot poate-aș fi mai dus-o; dar toată gâlcevirea, Ca norii de furtună cădea-n sfârșit pe mine; Erau smeriți în lume, și-n casă foarte răi, O vorbă, o bagatelă le da prilej de sfadă, Încât de-a lor strigare se zguduiau pereții. Părea că eu se cade să fiu răspunzător, Și pentru a lor fapte pedepsele să trag.

Intrând odată-n casă, familia văd strânsă, Și lumânări aprinse, un popă în vestminte; Atunci am zis în sine: cu bună samă azi Au gând să se închine; de sfadă frică nu-i; Când iată vrând să treacă un copilaș prin casă A dat jos de pe masă basmaua mumei sale. Pe loc stârni furtuna; și tatăl mai întâi Iar mama după dânsul de tot s-a tulburat. Uitând metanii, cruce, și orice rugăciune Își ocărau copilul cu feluri de cuvinte. De-o parte strigând frații, de alta cel greșit, Cu vorbe și cu vuiet gâlceava întețesc. Se face zgomot mare cât nu se mai aude Nici popa ce citește, nici dascălul ce cântă.

Văzând că nu-i de glumă și vrând a-i liniști Intră la mijloc popa; eu iarăși după el Îi rog să contenească, căci nu-i vro vină mare, Și mai ales aice la sfânta rugăciune, O dragoste se cere, iar nu bătăi și sfezi. Văd însă că deodată și cărți și lumânări Cad toate peste popă, și barba i s-aprinde, Din plete iese pară. Stingându-le el strigă, Și dă pe ușă busna cu pătrahilu-n gât; Iar mie pentru sfaturi, stăpânu-mi răsplăti Lovindu-mă din fugă cu analogu-n spate Cât până jos pe scară m-am dus de-a tăvălugul, Și nu mă pricep încă cum m-am sculat întreg. Strângând din colb peruca și coarnele-nvelind, Plecai în fuga mare pe uliță la vale.

Sosind la casa popii, întrăi la dânsul slugă... Dar ce să-ți lungesc vorba? E vorba de prisos, Să-ți spun cu de-amăruntul la câți stăpâni am fost. Destul că-n orice parte îmi aruncam privirea, Găseam necontenite sujete de a râde. Acesta nebunește averea risipind Ce tatăl său cu trudă strânsese pentru el, Când vine-n sărăcie se vaietă și plânge; Iar altul ce adună grămezi de aur multe Pe ele rabdă foame, și moare în sfârșit, La toată bucățica ce-nghite puind preț. Înamorat de slavă ca de o amoreză Disprețuiește unul și frica și odihna, În lupte sângeroase aleargă, și-ndărăt, Se-ntoarce făr-o mână sau fără un picior. Sluțit și șchiop se mișcă abia pe-a morții cale Cu inimă voioasă că este în gazete, Și are nemurire pe două sute ani.

De laudă-i acela ce datoria lui Cu râvnă-și împlinește și pentru a sa țară Viața nu își cruță; numele lui e vrednic În veacuri viitoare să fie neuitat. Dar eu vorbesc de unul ce merge la război Împins de nebunie și de o slavă goală, Precum un cal când scapă pe câmp fără căpăstru.

Bătrînul care este pleșuv și fără dinți, O fată-n floarea vârstei plină de foc luând, Pre care mai nainte vecinul o ochise, Dă pricină urâtă de-a fi de râs în lume, Căci au să-i zică tată niște copii străini. Un altul se ferește de-a însoțirii jug, Dar încurcat în lațul amorului suspină Și nopți întregi nu doarme, nici altă mai gândește; Când întristat, când vesel, dup-a iubitei chip, Odihna lui atârnă de-un zâmbet, de-un cuvânt; Căruntul păr vopsindu-și, se unge cu pomadă Și se împodobește cu feluri de cordele, Compune versuri, cântă și danță grebănos, Făcând prezente scumpe și cheltuind bani mulți. Irisa ca pre dânsul iubește pre o sută, Pre care-i măgulește cu zâmbete viclene Și tuturor aruncă câte un semn din ochi. Toți fug de amăgirea-i, iar el rămâne prins, Ca șoarecul de mâță, în ghiarele cochetei; Și însă se fălește, și-i mulțumit de sine.

Macrin la față galben, umflat, idropicos, Petrece dimineața cu doctorii închis; Se-ndoapă toată ziua cu ierburi de tot soiul, De aer, de mâncare, de orice se păzește; Ș-apoi în toată seara Macrin se culcă beat. Un tânăr ia o babă de patruzeci de ani

Cu zestre însemnată — când singur are stare. — Ea-n casă poruncește cu aspră tiranie, Și-l face înainte-i să tacă tremurând. Un fiiu la părinți singur ce-așteapt-a moșteni O mare avuție, odihna sa își lasă, Aleargă, lingușește cerșitorind un titlu Dorind ca să-l cinstească norodul acel prost, Dar numai cu nădejdea rămâne-adeseori! Un altul ce iubește a străluci în haine, Cu aur se încarcă, crezând că nătărăul În straie aurite nu este nătărău.

Cu patru cai se plimblă un târgoveț bogat, Și poartă după dânsul un număr de slugi multe, Toți în livrea cusută cu armături luate De pre însemnul care pe ușa lui vestea Ce fel de meserie avea el mai demult, Și unde mult mai bine s-ar cuveni să steie. Pereții casei sale acopere cu aur; Bani varsă ca să-și facă o spiță de neam vechi. Și povestește fapte de mincinoși străbuni. Ca broasca se tot umflă, se umflă până crapă.

Macari pân' aseară era în ochii lumii Bun numai de-adus apă și lemne de tăiet; A lui nătărăie s-a fost făcut proverb; Purtarea lui cu negru se însemna de oameni. Dar iată lui Macari norocul se zâmbește, Și astăzi e puternic, stă-n rând cu cei cinstiți, Cu cei mai slăviți oameni, cu cei mai învățați. Toți laud-a lui minte și zic că-mpărăției Macari a s-aducă folosuri însemnate, Și c-o căutătură să-ndrepte orice rău. Acel ce-n starea proastă era batjocorit, De sus e trimis astăzi spre fericirea țârii. Cu toate-aceste însă, zavistia muncește

Pre cei ce râvnind locu-i, voiesc a-l răsturna Din postul acel gingaș ce nu e pentru el. Urechea domnitoare mireasă e dorită; Favorul ei toți mirii ca pre a Penelopei Cu suflet, cu viață sunt gat-a-l cumpăra. Pe luciui politic Macari lunecă Și iar în întuneric căzând ca mai nainte, Se duce să-și petreacă viața cu samurii În stare defăimată și trai nenorocit, Deși această soartă așteaptă și pre alții, Toți însă către dânsa se-mping și se îndeasă.

Văzui un bătrân care o sută de ani trăise, Pe patul său cum zace de bătrânețe ros, Încât pe barbă scuipă și seamănă schelet, Și însă el desină c-o mână tremurândă. Dar ce desină oare? Mormântul ce-l așteaptă? — Ba nu. — Palat de vară să-i fie de plimbat.

De coasa morții altul văzându-se-ngrozit, Ș-abia zărind hârtia cu slaba lui vedere, În loc să se-ngrijească a-și căuta de suflet, Închipuiește pompa înmormântării lui, Câți preoți, clerici, dascăli și câți arhierei, Cât număr de rudenii să meargă după raclă Bocindu-l în glas mare, câte făclii de ceară, Și cât de mari să fie, și ce fel de sicriu? Ce candelă să-i puie, de aur sau de-argint? Ce epitaf să-nscrie ca lumii să arăte Că praful din cea groapă a fost un boier mare?

Din fașă pân' la groapă de patimi stăpâniți, Mândriei, lăcomiei, zavistiei supuși, Vă mână egoismul pe calea piericiunii. Și liberali în cuget, voi robi sunteți în faptă. Precum ușoara pană purtată de zefir, Așa de nestatornic e și al vostru gând.

Când cereți bogăția, când banii vă încurcă, Urâți singurătatea, ș-apoi vi-e greu de oameni; Ce vreți adese înșiși a spune n-ați putea. Azi lăudați un lucru, mâini altul, și așa A voastră socotință din loc în loc se mută; Căci ce e de mirare, aveți dorinți contrarii.

Furnica-n timpul verii asudă ostenind Și câte un grăunte adună-n moșinoi; Iar când e tristă lumea de-a iernii vifor rece De-acasă nu se mișcă, se bucură în ticnă De rodurile care în vară-a adunat. Voi însă cu a minții lumină înzestrați Nemernicind ca orbii, vă osteniți zadarnic Nu-n lucruri de nevoie, la care sunteți leneși. Viața vă e scurtă, proiecturile lungi, Vrăjmași sunteți odihnei și-n veci nemulțămiți.

Un neguțitor ce are ambare și lăzi pline De toată bogăția, și poate să trăiască Întru îmbelșugare, în pace mulțumit, Deodată îi abate a fi judecător. Pe loc îi piere somnul, și-n cugetul său zice: "Cât e de bine-n lume să poruncești la alții! Toți cinste îți arată, prezenturi îți aduc, Soldat nu ții în casă, și mult-puțin ce-aduni E numai pentru tine". Judecător se face, Dar punga-i se deșartă; atunce se căiește Și ar dori să vie la starea cea dintâi. Aude-mpricinații la ușa lui oftând, Și trebui să se scoale, să lase somnul dulce. "O doamne! jalnic strigă: De ce-mi părăsii breasla? La dracu să se ducă oricare cinste, rang, Ce-mi fac acum viața mai rea decât în iad!"

Țăranul mâind plugul sau numărând adetul Cu ochii plini de lacrimi, se tânguiește-n sine: "De ce pre mine soarta nu m-a făcut soldat! Aș fi îmbrăcat bine, nu aș purta sucman, Și grija mi-ar fi numai de caporal și pușcă, Iar nu tot în picioare pe lângă car să umblu. Purceii scroafei mele ar fi atunci ai mei, Și vaca mi-ar da lapte, găina oul său, Nu pentru a cneghinei și a vătăjiței masă. Acum du tot la curte, și tu tărâțe roade!"

Conscripția sosește, îl iau, îl fac oștean, Și iată-n gând îi vine bordeiul afumat; Își blestemă viața în straiul său cel verde, După sucman oftează și toată ziua plânge. "O! cât trăiam de bine când mă aflam în sat! Adevărat atunce rău îmbrăcat eram, Dar vara la răcoare și iarna lângă vatră Dormeam, ș-un pas din casă eu nu făceam pe ploaie. Iar dacă-mi plăteam birul ș-adetul la stăpân, Nu mai aveam pricină de a mă tângui. C-o oală de borș numai mă mulțumeam; și-n casă Eram stăpân eu singur. Aveam pe un an pâine Și paie pentru vite. Cel mai departe drum Făceam la iarmaroace când sare-mi cumpăram Sau când mergeam la praznic în sat de bună voie. Viață îndrăcită! acum colindă lumea, Cămașă poartă albă când n-ai cu ce-o spăla, Cu pușca te-nvârtește în niște strâmți nadragi, Și când în ochi vezi moartea, curajul să nu-ți piară. Nu-ți împlini-n veci somnul, rămâi flămând adese, Și-ți caută de toate, pe-o sută ascultând!"

Monahul ce deunăzi atât de mult dorea Să poarte potcap, rasă, acum alta cântă;

S-ar încuscri cu dracul numai mirean să fie. (Nu-i chip de a fi înger în trup neputincios).

De mult vorbesc, și însă abia ți-am înșirat O parte foarte mică din patimile voastre, Voința împlinindu-ți; căci pentru a descrie Cât e de nerod omul și cât de deșănțat Privit fără de mască, un an n-ar fi de-ajuns. Mă crede că-ndestule am adunat sujete Cu ce să fac să râdă pre Pan ș-a lui urdie.

Dar soarele pe-ncetul s-ascunde după deal, M-am dezbrăcat; de acuma îți las un rămas bun. Păstreaz-a mele vorbe de crezi că-ți vor aduce Vreun folos; iar altor zadarnic nu le spune. Noi să-ndreptăm pre oameni în stare nu suntem; Mormântul poate numai să-ndrepte pre gheboși.

Proverb rusesc Proverb rusesc.