Poezie

Oda IV

Abătuți cu totul din calea cea dreaptă, Și de-ale lor patimi oamenii orbiți, Fără osebire de loc sau de treaptă, Toți în întuneric umblau rătăciți.

Picioarele multor au alunecat În adânci prăpăstii, și rari au scăpat.

La unii Norocul brațul său puternic Tinzând spre scăpare de munci i-a ferit, I-a scos din ispite; dar omul nemernic De adevăr încă nepovățuit,

Fără a lui sprijin, slab, neputincios, Nu putea să afle drumul priincios.

Ins-Acela cărui firea se supune, Primejdia noastră a înlăturat, Trimițând în lume pre Înțelepciune Ca de-a ei povață omul luminat,

De la fapte rele să fie retras, Să-nfrunte-orice patimi, să-ndrepte al său pas.

O! cât de plăcută și împodobită E fiica Acelui de sus împărat În față-i blândețea este zugrăvită, Cuvântul ei dulce, lin și măsurat!

Virtutea și cinstea pre ea o slăvesc, Căci fiii dreptății dreptatea iubesc.

S-ascunde de dânsa urâta minciună, Ce este izvorul relelor voinți, Triumfă printr-însa numai fapta bună, Și-n mâinile sale poartă biruinți.

Așa când răsare soarele lucind, Revarsă lumină pre noapte gonind.

Noroadele acele a căror hotare Spre răsărit mândru departe se-ntind, Vecine cu negrii, și alte popoare Care se adapă din Ganges și Ind,

Se cobor la glasu-i de pe elefanți, Și-ntâi indienii se văd luminați;

Apoi etiopii cu negrele fețe Și Nilul ce varsă bogatul său har Pe țărmuri slăvite, prin fapte mărețe Prin legi înțelepte ce sunt al ei dar

Din a neștiinței noianuri scăpând, Se-nalță la cer cu agerul gând.

A lui întuneric ș-a ei strălucire Văzu Babilonul cel cu zidul lat, Noroadele acele fără cârmuire De ea îmblânzite, la ea s-au plecat.

Schiții cei sălbatici și tracii cumpliți, Sunt puterii sale marturi neclintiți.

Dup-o îndelungă și grea preîmblare La șepte prieteni ai săi s-a oprit, Grecia ferice cu-a sa vizitare, În multă putere și slavă-a sporit.

Prin a ei povață romanii dau legi, Ca stăpâni puternici a lumii întregi.

Dar când lenevirea — muma răutății — De a ta lumină i-a înstrăinat, Atunci spre pedeapsă urgia dreptății Pe-ai Nordului barbari la ei a chemat,

Ce sfărâmând tronul întâi la Apus, Apoi ș-Orientul curând au supus.

Întâmplarea asta este norocită, Căci cei slăviți doctori și vrednici bărbați Pre care Zeița acum urgisită, Mai avea prieteni ei adevărați

O nouă lumină Europei au dat, Și-n veci al lor nume va fi neuitat.

Din țară în țară purta-nțelepciune Cu ea împreună pe-ai săi următori, În totul urmează schimbări de minune, Și cad ereticii ușor crezători.

Noi însă cu inimi și cuget curat, Slujim unui singur ceresc împărat.

Iubim judecata acea cu dreptate, Iar pâra urâtă nu o suferim, La războaie mergem în oști regulate; Prin agere sfaturi mai mult biruim,

Pereți de aramă cu pumnul sfărmăm, Și după voință focul prelucrăm.

Mâinile lui Joe nu-s mai de minune Decât ale noastre. Cu fulger de foc Noi facem pre trăsnet grozav să răsune, Să darme pământul, și stâncele-n loc.

Furtune și vifor nu ne pot opri Pe undele mării sumeți a pluti.

Peste oceanuri aflăm lumi ascunse, Planetele toate pe ceruri ochim, Mișcarea lor, cursul, de noi sunt pătrunse Ș-a soarelui raze în flori împărțim.

Făptura întreagă simte ne-ncetat, A duhului nostru efect minunat.