Poezie · 1847

Memorabilul focului mare

Vai ce vedere! ce groază-vie! Ce biciu de pară, urgii cerești! Ce jale mare! ce sărăcie Cazu odată pe Bucureșci!

Martie-n doă-zeci și trei zile, Paștile sfinte când se serba, Când tinerimea, copii, copile, Sta'n haine nouă ce se schimba,

Când fie-care după'nviere C'ăn a sa casă era culcat De obosire, de priveghere, Gusta odihnă ne îmbrăcat

Când negustorii pe slugi lăsase Cu părinți, neamuri, a se vedea, Că la zi mare se'mprăștiase, La bolte nimeni nu mai gândea

Când bătu'n turle unsprece ceasuri S'a-nceput toaca a răsuna De prânzul zilei mulțime glasuri La sfânta slujba cema, 'ndemna

Când mergea unii spre'nchinăciune Și alții înca dormea'n somn greu, Foc izbucnește cu viiciune, Înalță flăcări ca curcubeu

Și cum austrul se'ntărâtase Cu groază vie îl întindea, În depărtare peste zeci case Asvârlea flăcări și aprindea

Sfântul Dimitre nu s'aprinsese În preajma-i focul încă ardea Și Bărăția o cuprinsese, Ca un balaur o mistuia

D'aci la Vergu se văzu'n pripă Prin tot ocolul grozav aprins. D'aci Lucacii ca într-o clipă Și Udricanii ardea ne stins

Apoi se ntinse ca o fâșie Până la Delea spre răsărit, Ș'alta fâșie cu vrăjmășie Spre miază noapte mergea cumplit.

Biserici sfinte făcute bine, Palate, hanuri, de rând ardea, Lipscani, bolte de mărfuri pline Focului pradă toate cădea

Sfântul Gheorghe, han ca cetate, Cu'mprejurare de zid înalt, Bolți doă rânduri înfrum'sețate Încat ca dânsul nu era alt.

Al cărui clopot d'asupra nopții Cu acel foarte uriaș glas Din prejur focul și'n oraș morții Era vestite'n clipa de ceas

Acuma pentru din urmă oară Iși scoase glasul la acest foc, Că alui pară în turn cum zboară, Îl și patrunde aci pe loc.

Ș'așa cela ce vestea focul În cea din urmă de foc s'a ars, Ce vestea morții, viind sorocul, Că toate, moarte și ea a tras.

Iată dar, morții toate's supuse! Nimic nu-i vecinic p'acest pământ! Eri monumente vedeam stând puse Ș'azi nicăirea de tot nu sunt.

Sfântul Gheorghe, acest han mare Era mai bine să nu fi fost, Decât s'ajungă la fie-care Nădejdi deșarte de adăpost.

Că'n el se stinse negustorime De sumă mare avut arzând, Aci'și pierdură starea mulțime Și scăpătară'ntr'un ceas pe rând.

Toți brașovenii, bogasierii, Și postăvarii s'au fript, s'au ars, Și mai cu seamă sunt librierii Pagubi simțite care au tras.

Fiind că târgul spre'asigurare De foc, într'nsul tot iși bagă, Și'n răzmirițe pentru scăpare, În el să intre toți alerga.

Precum s'acuma văzând că focul Turbat începe a se roti, Apuc, car marfa și umplu locul, Gândind că'ntr'nsul o vor scuti.

Dar, vai! zădarnic se osteniră! Le fu nadejdea făr'de folos! Căci aici toate se mistuiră Și fir de ață nimeni n'a scos.

Ce poate zidul, ce poate omul! După cuvântul proorocesc Când o cetate n'o păzi Domnul, Deșert l-e truda câți o păzesc.

Așa și'n alte biserici, hanuri, Scoțând din case câți au cărat, Tot cu aceleași de scăpări planuri, Nimic asemeni nu s'au scăpat.

Lucaciul falnic, mahala mare, Clădiri frumoase pe al său drum, Și'o biserică din cele rare, Făcută nouă abia acum.

A cării turle prea înălțate Ș'acoperite num'a fier blond, Cu osebire 'nfrumusețate, Ca niște cupe formate'n rond,

Ca o făclie de sus din turle Prin zalojele cum lua foc, Podoabe scumpe, averi și scule, S'a topit toate aici pe loc.

Două-spre-zece biserici toate Acest balaur a inghițit, Nimic din gura'i n'a putut scoate, Până și clopot a mistuit.

Că focul care se înălțase Și se suise până la nor, Plecându-l vântul, tot de mari case Își izbea vârful într'al său zbor.

Și ca fosforu'n iuțeală mare Pân'să vezi casa de s-a aprins, Ca praf de pușcă din scăpătare, Pe clipa para o au și lins.

Răzbea prin pivniți adânci, bolțite, Cu spirt și vinuri, buți aprinzând, Ardea cu fierberi înclocotite, Mulțime case și înotând.

Unt-de-lemn, seuri, rezerve strânse, Product tot felul în magazii pus Belșugul focul pe loc frânse, Scumpete, lipsa'n toate-au adus.

Aceste 'nsuma tot deodată Cum s-aprinsese înflăcărat, Vedeai o pară ne precurmată Curgând ca râul cel turburat.

Tot orizontul se înnegrise De fumuri multe ce izbucnea, Zbura în zare mărfuri aprinse, Hârtii, materii pe sus pornea.

Și'n nori ca zmeii șerpuia roate, Văzduhul parcă vedeai arzând, Și prefăcute cenușe toate, Venea ca ploaia pe jos picând.

Nu e în stare condeiu să scrie, Nu poate gura a le rosti Ș'întocma toate să le descrie, Vrând către altul a povesti.

În două ceasuri ard mii de case, Toate cenușe se prefac, cad, Tot Bucureștiul se'nflăcărase, Cazuse parcă întreg în iad.

Fugea cocoane fără putere, Cu prunci în brațe, amar plângând, Lasă scumpeturi, scule, avere, Viața să-și scape numai vrând.

Cuprinși d'odată, fără de veste, D'acele flăcări ce se'nalța, Desculți de fugă barbați, neveste, Neavând păs nici a se'nalța.

Căci focul grabnic nu le da vreme Nici să-și îmbrace ai lor copii, Câți intră'n case făr'a se teme. Aici îndata au ars de vii.

Ast-fel de jale d'a fost vr'odată Nu să gasește scrisă în cărți Mulți nu putură să fugă îndată, Iau cuprins focul din patru parți.

N-avea pe unde din foc să iasă Aici îndată îi cotropea, Priveai cu jale din altă casă, De milă, pieptul ți se rupea.

Vedeai pe omul că arde, piere, Și de viu focul îl îngropa, Și n'avea nimeni vre-o putere Să intre'n flăcări de a-l scăpa.

Pe poduri, uliți, înota focul, Pe om din fugă îl aprindea, Cenușă, fumul de prin tot locul Îi orbea ochii, nu mai vedea.

Era greu foarte a sta'npotrivă Grozavei furii acestui foc, C'acea furtună ne milostivă Suflă puternic, nu stă pe loc.

Scânteia mică, ca o sageată, Pe pomul verde cum o lipea, Copac gros, mare cădea îndata, Pe clipa'n două jos îl rupea.

Mistuia totul, pătrundea fierul, Țărâna, pietre, zidiri topia, Pornise parcă urgie Cerul Să arză totul și foc stropia.

Acum vrea parcă Dumnezeirea Cu foc pământul a'l curăți, Și cu venirea-i pe omenirea Cea nesupusă a'mpărăți.

Acuma parcă era să fie Județul lumii, precum e scris, Al cărui ceasul nimeni nu-l știe Precum chiar Domnul rostind a zis.

Uimită lumea uită de toate, În desnădejde tot alerga, Uită că Cerul într'un ceas poate Să-și verse mila de'l va ruga.

Înalta Doamnă cea prea duioasă, Mergând îndată, a pus pe cler, Rugând d'odata evlavioasă Să îmblanzească pe sfântul Cer.

Și pe când clerul citea litanii Și pentru milă pre Sfânt ruga, Atunci poporul facea metănii Și'nălțând ochii spre Cer striga:

Vai, nouă, Doamne! vai nouă, sfinte! Revarsă-ți mila, nu te'ndura! Aceste ș'alte de rugi cuvinte Cu lacrămi crunte toți murmura.

Prințul călare cruciși tot locul Într'o suflare inconjura Aci da planuri să stingă focul, Appoi îndata'ntr'alt loc era.

Dreapta și stanga pompieri, miliții, Să curme focul, tot dobora, Cu instrumente cârma poliții, D'o parte ș'alta sta, apăra.

Și prin comanda cea înțeleaptă Ce o da Prințul către pompieri, Feriră stânga și partea dreaptă D'acele flăcari cu mari puteri.

Ș'a lasat focul să se împingă Încotro vântul îi poruncea, Și ca pârjolul făr'să se stingă, Mergea 'nainte cum îi plăcea.

Ast-fel se duse potop de pară, Ca un balaur mâncând semeț, Până'n câmpie, la vii afară Ș'aici se stinse, neavând nutreț.

Speriata lume se amețise, Nu știa unde să facă pas, Bărbați, neveste, se răspândise, Copii pierduse în acel ceas.

De unul, altul neavând știre De's cu viață sau au ars Umbla pe drumuri toți în uimire Copii și mume țipa cu glas.

Goi, fără haine, cum se'ntamplase Din somn îndată atunci sculați, Cei mai mulți încă nici nu mancase, Umbla de foame ca leșinați.

C'astfel de iute mergea pârjolul, Cât fugea numai de mâini cu prunci, Nici bani, nici haină, nu dă pas zorul Să se întoarcă să ia atunci.

Fugea la margini, la câmp afară, Fiește-care'ncotro vedea, Că de vânt mare, de foc și pară Să scape vr'unul numai gândea.

Sosind și seara cea răcoroasă De frig ca varga toți tremura Cădea pe calea ce pulberoasă Mai vrând truda a'și ușura.

Mulți bolnăviră, mulți și muriră, De frig, de groază, de'nspăimântări, Mulți multa vreme'n firi nu'și veniră, Umbla'n uimire de întristări.

Câți se crescuse în bogăție Și ne avere n'au pătimit Acum să crează la sărăcie Îi duce soarta cum n'au gândit.

Îți era jale privind persoane Ce mai'nainte galant purta, Acuma zdrențe lua cucoane Punea asupra'și, nu se uita.

Cei ce odată avea din masă, Să dea și altori mulți a manca, Flămânzi acuma și fără casă, N'au capul unde a și'l pleca.

În loc de jimble, galante mese, Acuma vrea pâine și n'o gasea, Că pregatirea de Pasti arsese Și bani, moneda, la mulți lipsea.

Aceasta jertfă, această jale, Privind'o Prințul c'ochi umilliți, O sumă mare din ale sale Sloboade pentru nenorociți.

Ș'asa se'ndeamnă întreaga lume Cu indurare a se porni Și ajutoare din țară sume Și din parți alte mii a veni:

Deci, ca un tata pornește, 'mparte La sărăcimea ce suspina, Și la streinul a făcut parte, Ca și pe fiul a'l îmbuna.

Și cu aceasta milostivire Din mii de fete lacrămi a șters, A căror rugă de mulțumire Ca o tămâie la Cer a mers.

Trăiasca Prințul Iorgu Bibescu, Mii de familii din guri rostea, Trimită-i viața de sus Cerescu Pe tronul țării mulți ani să stea.

Acest foc mare de'nspăimântare, De care tremur orcând gândind Fie de obște în neuitare Ăst memorabil al său citind;

Și cu veghere fiește-care În curte'n casă și or ce loc De tot d'auna cu pază mare Să-și facă treabă umblând cu foc

Să dea poruncă la slugi în case, Cum și la însuși ai săi copii, Nici lumânarea să nu o lase În orce parte, ca pe câmpii.

Să aibă'n grije pe toata luna, Sau mai des coșul a-l mătura, Și de pericol de tot d'auna Proprietatea'și asigura.

Cei ce prin cuhnii gătesc mâncare Ș'umbla cu unturi ceva prăjind, S'aibă porunca de paza mare, Să nu s'aprinză, ne îngrijind;

Când iar țigar'aprinde neștine, Să n'o azvârle cum o fuma, Ci s'o stingă cum să cuvine. Vre-un pericol a nu urma.

D'aste puține aicea scrise, Pentru acei ce'aud și'ascult. Or de mii vorbe și sute zise, Or numai d'una ințeleg mult.