Poezii deosebite sau cântece de lume — Anton Pann

Cine simte înțelege

Cine simte – înțelege Că este firească lege A pătimi or ce om. Chiar ș-acel ce să arată, Că simțire nu-i e dată Cât la piatră, sau la pom. Și acela pătimește, Ca un dobitoc trupește, Pricina făr-a-ntreba. Dar ș-un suflet ce pricepe Leagea astă când să-ncepe, Nu poate să zică ba. Asta lege necurmată La mine tot deodată, Cu nașterea s-a-nceput. Și d-atunci cât vârsta crește Sufletul tot pătimește Încetare n-a avut. Nici crez că-m ajunge viața Ca să văz tăiată ața Patimilor sufletești. Sau să poată vre o dată Norocirea fi schimbată Sufletelor omenești.

Grele chinuri m-a cuprins

Grele chinuri m-a cuprins, În mine foc s-a aprins. Ochii singuri mă vădesc, Ce firește pătimesc. Și m-arăt învederat, Că-s cu totul înfocat. Zioa trec mai cu ușor, Noaptea-m vine greu să mor; Când din somn-mă pomenesc, Nu știu cu cine vorbesc: Din așternut mă râdic, Stau, mă uit, nu văz nimic. Vorba, mintea ci-am avut, Cu totul o am pierdut. Umblu râzând și gândind, La un nu știu ce poftind. Flacăra ne mai scăzând, Ș-ațâță mai mult arzând. Gândul voea mi-am stricat, Caut, privesc, ne-npăcat. Mințile mi le-am zmintit, Vorbesc tot ca un uimit. Și câte acuma zic, Nu știu, nu pricep nimic.

Un comit când să arată

Un comit când să arată, Între stele sus pe cer. De lumina razei sale, Cele lalte stele pier. Ține sciptrul fericirii, Și arată luminat, Cumcă este nu-s din fire, Spre un semn prea minunat. Și cu cât să zăbovește, Razele lui să întind, Și d-a Soarelui lumină, Nici de cum nu să cuprind. Pâna când să îm plinește Semnul ce a arătat, Și apoi fară-ndoială Vezi comitul întrupat. Dobândește altă fire Și să face un trup viu, Căruia după drepatate Am pornire rob să-i fiu; Și să mă închin la dânsul Că are un dar firesc, Am tămădui durerea De carea mă prigoresc. Are și altă putere Trăgând chiar ca un magnit, Și preface or ce jale Au nu-i suflet mâhnit. Apoi la așa putere care face un mort viu Oare? Nu mi să cuvine; A hotărî rob să-i fiu, Ah! Comit, comit!

Cerule cum nu ai milă

Cerule cum nu ai milă De o stea fără de vină Carea mi s-a fost ivit, I-ai fost dat loc între sfere Și acum o văz că piere Cu un chip ne potrivit. Carea dacă n-avea parte Să stea între cele lalte Precum s-a alcătuit. Pentru ce tu ai lăsat-o Ș-apoi iară ai luat-o Stricând chip orânduit? Pentru ce atâta raze A arătat la obraze Și apoi s-a înnegrit? Dacă era să nu fie De ce i-ai dat drum să vie Cum de nu o a poprit? Pentru ce să strălucească Ș-apoi iară să lipsească Când ia nu te-a supărat? Pentru ce o faci să piară Când pentru ia firea zbiară Cu suspin ne-a stâmpărat? Pentru ce ia fiind blândă Îi orânduești osândă Ca când n-are și ia loc? Pentru ce ofaci lipsită Când și ia este planită Și are din fire foc…

Trist filo milo

Trist filo milo Tu cânți cu daruri multe Tu cel mai rău îl faci milos Silindu-l să te asculte, Inimă rupi d-om simțitor Gârlă pornești de lacrămi, Când spui cântând cu mare dor Tristele tale patimi, Și Eu prea jalnic te găsesc Cu inim-amărâtă Cu tine mult mă potrivesc Lumea-m este urâtă La tine viu aici în crâng Mă rog nu-ți fie silă La omeni nu voiu să mă plâng La inimi fără milă. Nu fugi, stăi, nu-ți sânt vrăjmaș, Eu nu am colivie Ci sânt simțitor pătimaș Si voiu tovaroșie, Viu ca să plângem însoțiți Spuind cu-ndestulare La frunze la copaci pârliți A ta ș-a mea-ntristare.

Suflet altu n-are

Suflet altu n-are Chin ast fel de mare Foc ast fel de greu. Trăesc moarte vie Fără să mă știe Altul decât eu. Zioa nu-mi dă pace Noaptea n-am ce face Greu-m-e într-ascuns. Unde cer dreptate, Surdă răutate, Nu-mi dă nici răspuns. Mă-ntinz în putere Cu glas cu vedere În sus și în jos, Nu-e nici o fire Să aibă pornire Am fi spre folos. Ce e sus ascunde Cine știe unde Supt acea perdea. Carea n-o ridică Zicând că e frică, Nu-l puteam vedea. Ale lui slugi sfinte, Mii de seci cuvinte, Celor ce vorbesc. Care nu-i cunoaște Că sânt vulpi, șarpi, broaște, Ce-n zadar trăesc. Vii la omenire, Mai rea nesimțire, De piatră sânt toți. Mai d-aproape rude Mai rău nu aude D-ai striga cât poți. Nu găsești ființă, Să aibă credință Nici într-acel cias Când paharul morții Stă în pragul porții Alt ci-a mai rămas? Căci n-am o putere Să trec printre sfere, Doar va fi vrun loc. Unde e astâmpăr Nici vânz, nici nu cumpăr N-am stăpân noroc, Un loc prea departe De vecinică moarte Ci-acum pătimesc, Numai pentru nume Că mă aflu-n lume Și adecă trăesc.

Tinerețea-m să petrece

Tinerețea-m să petrece Tot cu amar și cu chin, Că nici un minut nu trece Dintra dânc să nu suspin. Crez că mai sunt ș-alți ca mine În lume ne fericiți, Însă tot trăesc mai bine Nu-s atât ne norociți. Numai eu avuiu în viață Triste zile d-apurta, Și tot în loc de dulciață Amărăciuni d-a gusta. Nici nu-m trece o-ntristare Alte mă coprind în loc, Și de-m trece oarecare Alte s-aprind mai cu foc. Ah! mi-am urât și viață Cu ast fel de traiu amar, Dacă n-a fost cu dulceață Ce mai trăesc în zădar? Strig moarte, moarte grăbește Vino îți zic mai curând, I-am viața nu-m trebuește Să mai trăesc pre pământ.

Cine zice că amorul

Cine zice că amorul Nu suppune inimi tari, Și că nu poate cu zorul A robi suflete mari. Acel om cu ori ce pază S-au cu armă de va vrea, Meargă numai și să-l vază Să-i râză tirana mea, Nu-i zic să-i auză glasul Nu-i zic să-l vază de tot, Că își va perde compasul Ș-atunci nici îngerii pot,

Tot mâhnire pentru mine

Tot mâhnire pentru mine Norocul a hotărât, Și cumva de-i cer vr-un bine Mult mai mult îl întărât. Lacrămile de-n-tristare Ce din ochii-m nu să șterg, Trecere credința n-are Nicăiri or-und-alerg. Ne simțirea este fire La câți pot da ajutor, Ah! nu e tămăduire Nici decum la al meu dor. La voi viu semeți mormânturi Care toate biruiți, Sfârșind ale vieții vânturi Un pumn de pământ popriți. Ah! Voi ce sânteți scăpare Celor goniți de noroc, Voi vedeți trist a mea stare Ca să scap voi dați-mi loc. Dela voi eu voiu pricepe Binele odihnitor, Și a trăi voiu începe Când toți m-or jeli că mor.

Când un suflet înțelege

Că-alt suflet să va robi,

Ș-au hotărât să se lege

Fără sfârșit al iubi.

Nu poate cu nesimireț

Să stea ne cunoscător,

Trebui să-i dea răsplătire

Cu asemenea odor.

Și eu fără îndoială

Gândul când te-am înețles,

Am dat și făgăduială

Să-ți fiu ție rob ales.

Tu zici că cel din tâișu bine

Numai în mine găseti,

Și eu mult mai mult în tine,

Și voșesc ce tu voșeti.

Vino dar numai ochi, gură,

Inimă ,suflet și trup,

Să facem o legătură

Cu noduri ce nu să rup.

Să unim aceste toatei

Și amândoi noi să fim, un adevăr, o dreptate, Ș-o dragoste să slăvim.

Că ai putere

Că ai putere Să dai durere, La ori ce fire Și mângâiere Am mărturie Cu datorie, Un om ce are Filotimie Tu ești supt Soare Moștenitoare, Mie stăpână Mângâitoară. Izvor din fire Plin de simțire, Cu daruri multe Milostivire. N-ai trebuință De sirguință, Că toată lumea Îți dă credință. Care dar minte Ceia ce simte, Ar face tagă Ăstor cuvinte. Așa persoană Ca o Icoană, Ar fi să aibă Și o coroană.

Eu sânt mai mică

Eu sânt mai mică La toți supusă, Slujesc de frică La ce sânt pusă. Nici o sorț tie La trebi de casă, Grijile mie Toate le lasă. Cenușăreasă Toți mă numește, Slujbă tot deasă Mie-m găsește. Sânt ne văzută Vatra-m e locul, Unde-n colț mută Șez și fac focul. Eu sufer multe Nădăjduită, Ca să s-asculte O oropsită. Ne vinovată Crez că eu poate, Cerul vr-o dată Am da dreptate.

Ceasul cel de despărțire

Ceasul cel de despărțire În semnat cu mâna ta, L-am înțeles cu mâhnire Ci te rog nu mă uita. Cale bună prea iubită Dar inima mea ș-a ta Fie-n veci ne despărțită Și te rog nu mă uita. Și te du unde îți scrie Ai tăi dela casa ta, Și să-i vezi cu bucurie Dar te rog nu mă uita. Și or pă unde vei trece Și la ce te vei uita, Inima să nu ț-o plece Ah! te rog nu mă uita. Și eu or unde voiu merge Soarta-ncotro m-o purta, Din inimă nu t-oi șterge Ci te rog nu mă uita. Și d-om avea sănătate Vremea îi va arăta,

Sus pă cer cum e o lună

Sus pă cer cum e o lună, Așa ești pre pământ ună. Arunci din ochi raze line, Cu nuri de dulciață pline. Fireasca ta frumsețe Nu să află-n alte fețe. Tu ești ună între toate, Asemeneț nu să poate. Ah dar, cum ești de frumoasă, De vei fi și credincioasă. Atunci îți zic să știi bine, Mă și jertvesc pentru tine.

La doi ochi ce sânt din fire

La doi ochi ce sânt din fire Plini de nuri și de simțire, Urmează ca să se-nchine Urând, nevrând, fiește cine. Căci dintr-o căutătură Viață dau și viață fură. Sânt deprinși tot a supune Ș-a robi făr-de minune. Acești ochi plini de putere Cătându-mi cu mângăere. N-au zăbovit să găsească Lesnire să mă robească. Dar și eu făr de sfiială De dedeiu făgăduială. Rob să le fiu în vecie Cu multă stătornicie. Acest dulce de rob nume Să-l port și pă ceia lume

Ați fi rob îmi este fală

Ați fi rob îmi este fală Rău te aflu la ndoială, La ochi ce au din fire Osebiți nuri și simțire. Este cătră toi o lege Bucuroși robi să se lege. Cu cât mai vârtos la mine Un om ce moare de tine? Oi să pociu sta înpotrivă La legi-a milostivă.

La obrazul ce mă-nchin

La obrazul ce mă-nchin Văzând daruri pă deplin. Unite cu nur firesc Nu pociu să tăgăduiesc Că rob credincios îi sânt Pân voiu întra în pământ. Singur! Eu așa mă leg De vreme ce înțeleg, Alt fel nu pociu a trăi, Făr de a mă chinui. Nu găsesc nici un cusur Pe razele lui mă jur Dea ceia m-am hotărât Cu dulcele lanț de gât, Răbdând în veci să-i robesc Știind că mă fericesc, Așa lui m-am închinat De când l-am întimpinat.

Oglinda când ț-ar arăta

Oglinda când ț-ar arăta Întreaga frumuseța ta Atuncea și tu ca mine, Te-ai putea- nchina la tine. Dar fi mijloc să te privești Așa-ntocmai după cum ești Și idolatrie Ț-ai aduce tu ție. Dar ia t-arată mai puțin De cât cum ești și nu deplin, Fiindcă cum te și vede Toată puterea își perde Ochii în ia când iți arunci De tot să-ntunecă atunci, Și de te și arată Dar nu adevărată. D-aceia nu da crezemânt Oglinzii cei cu scăzământ. Că-ți face înșălăciune Și mai tot minciuni îți spune, Ci pre cât ești să știi de vei Dă credință ochilor mei Fiind că nu te-nșală

Cât e zioa de frumoasă

Cât e zioa de frumoasă Lâng-o noapte-ntunecoasă, Așa ești și tu-ntru toate, Hotărât, nu să mai poate. Singură ești numai una Carea ai luat cununa, Darurilor de la fire Mai pre sus de omenire; N-ai potrivnică supt soarei Și mă jur, și puiu prinsoare; Că ești mai deosebită Și cu toate-npodobită. Frumusețe, înțelepciune, Vorbă, duh și istăciune, De văz toate-npreunate Și la tine adunate. Ah! Dar cât ești de frumoasă De ai fi și credincioasă. Atunci sufletul din mine Să-l fac jerfă pentru tine.

Ochilor ajung atât

Ochilor ajung atât Numai plângeț-amărât, Vreme este să uscați Păraele, ce vărsați. Și tu limbă ce tăcuși Ca o mută pân-acuși Desleagă-te ca să-ți spui Focul, unde te supui Pieptule ce până azi Nu știui decât să arzi Aflând acum unde mergi Bate în ciasuri întregi. Mâinilor nu vă-nlemniți Ci vă dați să pipăiți, Și să strângeți binișor Acel minunat trupșor. Picioarelor alergai Săraci numai trepădați. Duceți-mă să-ntâlnesc Stăpâna care-m slăvesc. Iar voi veze ce-mi țineți Sufletul, acum vedeți. Făr-de spațiu sărutând Să-l faceți teslim râzând.

Afrodită întristată

Afrodită întristată Și jos pre pământ ești dată, Frumsețe îndestulată De duh foarte cuvântată. Te zări d-abia pre tine Și te hotărî lipon, Căria i să cuvine Ca să-i fie clironom. Și zimbind îți lasă ție După cum s-a cuvenit, Sciptrul său de-npărăție Și puternicul magnit. Dăruindu-ți o putere Ca să poți să stăpânești, Și să tragi la a ta vrere Inimile omenești. Dar când te-au făcut stăpână Pe tot neamul omenesc, Țe-a zis, să fi și blajină Cătră cei ce te slăvesc. Iar să nu t-arăți tirană Și judecătoriu ne drept, Cătră un om ci-are rană Și atâta foc în piept. Dar să vede amăgită La cel dupre urmă gând, Și stăpână afrodită Căci tu când mă vezi plângând; Nu că numai milostivă Nu-mi ești nici decum atunci, Ci te arăți și-nprotivă D-ale ei sfinte porunci.

În flacăra carea mă arz

În flacăra carea mă arz În loc de chinuri și necaz Găsesc tot mângăere Dulciață și plăcere. Ca pervaneaoa am ajuns Nu e vr-un lucru de ascuns, Căci singur alerg de voe Întru în foc făr de voe. Când nu te văz îngheț de frig Voiu să te văz și să mă frig, A ochilor tăi rază Îmi place să mă arză. În focu-ți când mă prigoresc Atunci mă număr că trăesc, Atunci mă număr cu viață Altmintrelea sânt de ghiață. Astă parte mi-am ales Din flacăra-ți să nu mai es, Nici că voiu să am scăpare D-un foc, ce raiu mi să pare. Să arz trăind, să mor arzând Ș-al tău obraz ne mai văzând, Să-m pară focul viață Și moartea o dulciaă. Așa m-am hotărât să fiu Cât voiu trăi și voiu fi viu, În piept purtându-ți focul Să-mi fericesc norocul. Iar când pe urmă voiu muri Nici de morți nu mă voiu feri, Și voiu spune la oricine Că așa mi să cuvine.

Firea de te a-npodobit

Firea de te a-npodobit Cu acest nur dosebit, Dar nu te-au făcut geallat Să omori fără păcat, Nici ț-a zis, te fac, șină, Oricine ți so-nchina, Om sarăl numaidecât Sau fiți măcar urât. Ci poate ț-o fi și spus Că trebue p-un suppus, Cât ti-o iubi, să-l iubești Dup-ale ei legi firești, Apoi mie căci mă-nchin De ce-mrăsplătești cu chin? Și cu moarte drept hair Nu știu nici cum să mă mir, Căci în starea carea sânt Nu găsesc nici un cuvânt, A îndemna să faci morți Pentru frumusețea ce porți

Tirană să te numesc

Tirană să te numesc Nici nu voiu, nici nu-ndrăsnesc. De vreme ce mie-m placi, Și cu moartea care-mi faci. Atâta numai îți zic, Să n-o numeri drept nimic. Și drept băgătela chiar, A mă omorî-n zadar. Ca să nu-ți fie vrun cias, Pentru câte trag ș-am tras. Să vezi nește răsplătiri, Și singură să te miri.

Cum nu socotești vr-o dată

Cum nu socotești vr-o dată Că ești și judecată. Carea-n treabă pă ori cine, De a făcut rău, sau bine. Și gândind la răsplătire, Să-și vii singură-n simsire. Și să lași atâta rele, Care faci inimii mele, De gândești că n-o să-ți vie, Câte mi le faci tu mie, Vei vedea vr-o dinioară Cât de mult o să te doară, Ale mele toate zise, Ce le numeri tot drept vise, Și drept basne așa nume, Ai greală, lasă glume, Și înțelege, te deșteaptă, Că judecata t-așteaptă, Unde n-or să fie jocuri, Câte-mi dai dureri și focuri, Vrei să dai răspuns la toate, Câte una când l-oi scoate, Arătând din ce pricină, Mai căznit ne având vină, De aceia de-țe teamă, De dreptate bagă seamă, Nu vărsa în zadar sânge Ce atunci te poate plânge, Ci îți vin-o în simțire Și cunoaște că din fire, Nu poți face strâmbătate Unde vezi numai dreptate.

Îți arăt cu jurământ

Îți arăt cu jurământ Că a nu sta la cuvânt, Ș-a strica paroala dată Nu te credeam nici odată, Tot deauna socoteam Și a crede mă sileam, Că poți fi deosebită Și la cei voiți robită, Iar acuma pe dintreg Începui să înțeleg, Că la câte îmi vei spune Nici un temeiu nu pociu pune. Când îmi zici că mă iubești Te leșini, te prăpădești, Când te văz iar cu schimbare Și deosebire mare, Apoi nici aci nu stai Și tot pricină îmi dai, Și te arăți cu durere Mai cerând întemeere, Nu știu și eu ce să zic Că or ce voiu face stric, Cum voiu gândi am greșală Căci dragostea mă înalșă, Nici într-un fel nu te-apuc Că ești chiar ca un năluc, Și asemenea ca luna Ce să schimbă totdauna, Ci dar mă rog să mă erți De vreme ce-n doă părți Și să-nduplecă cuvântul Dincotro îți bate vântul.

Ochișori frumoși

Ochișori frumoși Dulci și mângăiuși, Ce stați mânioși? Voi vă bucurați, Când mă-ntâmpinați. Iar nu vă-ntristați, Vă știam porniți, Să mă miluiți Voi mă chinuiți. Ș-acum mă pricep Că sânt la gazep, Nu știu ce să-ncep. Că să vă-nblânzesc, Căci mă tot sfiesc, Să vă necăjesc. Vinovat nu sâmt, Vă fac jurământ, Și cu ce cuvânt? Să vă necăjiți Și să urgisiți, Pă un cel robiți. De sânt vinovat, Spuneți-mi curat? Să știu-devărat. Ce fel să urmezu, Să vă-ncredințezu, Și cum să-ndreptezu. Ochișori cu haz, Lăsa-ți acest tarz, Căci de mult mă arz.

Cu lanțurile ce le-tinzi

Cu lanțurile ce le-tinzi, Din ai tăi ochi rănitori? Știu bine că inimi prinzi, Nu pasări privigători. Și-nc-ai după ce le prinzi, De ce nu le și omori, Ci numai vei să le prinzi, Cias pă cias de mii de ori. De arzi până le deprinzi Cu flacără, de faci haz, Apoi de-am le desprinzi Pentru mai mare necaz, Încât te faci că desprinzi Cum și mrejile le uiți Și că aprinzi cât coprinzi Cu ochi-ncotro te uiți. Acestea de ni le vinzi Drept marghioli te-amăgești Minților ce sânt oglinzi, Că văd curat ce gândești

Cine are piept să poarte

Cine are piept să poarte? Focuri și dureri de moarte Și să fie odihnit, Suferind cu mulțămită Așa patimă cumplită Făr d-as-arăta mâhnit. Numai eu mă văz în stare Că mă arz făr-de-ntristare Și râzând să mă topesc. Numărând drept datorie A muri cu bucurie Pentr-aceia ci-o iubesc. Mulți gândesc că despărțire N-am din cei fără simțire Piatră zic că sânt și fier. Văzând ast fel de răbdare Făr-d-avea asămănare Și să miră cum nu pier. Măcar că au și dreptate De urmări așa ciudate Toți de obșta să mira. Să am moarte drept plăcere Și să sufer cu durere Făr-de-a nu mă supăra. Dar greșesc, că n-au știință Că cu poftă și voință A răbda este dator. Cine e să te-nțăleagă? Și o mucenie-ntreagă, Nu că e nesimțitor. De aceia, cu-ntregime, De simțiri, nu cu prostime, Că cât ești înțelegând. Ș-al meu suflet te iubește, Și de voe să trudește, Și să bucură arzând. Dar mă rog de înțelege, Că la pieptu meu e lege, Pentru tine a ofta. Ș-a răbda dureri și chinuri, Patimi, focuri, și suspinuri, Și a nu să văeta. Și rămâi încredințată, Că d-oi muri vro dată, Tot același fiind eu. Că și-n iad și fite unde, Voi striga făr de ascunde, Că tu ești amorul meu. Chiar de nu mă crezi pe mine, Întreabă și pă ori cine. Și vezi câte pătimește, Un suflet ce te iubește. Întreabă dar și pă lume, Și să vezi că nu sânt glume. Că necazurile mele, Carele petrec cu ele, De lacrămi varsă părae, Cu o groaznică văpae. Cât și suflețelu-mi este, De ohtături multe dese. Și un cias nu văz odihnă, Ca să dorm vreodată-n ticnă. Durerile îmi sunt hrană, Și mângâere la rană. Mă arde făr de măsură, Și slăbesc făr de căldură. Că sânt bolnav din picere, Și murind o fac tăcere. Când nu te văz le am chinuri Și când te zăresc leinuri,

Haină ești la toate

Haină ești la toate La câte te-am rugat, Îmi zici că nu se poate Mă mir ce ț-am stricat, Răpui cu a ta fire Fără milostivire Viețe Omenești, Izvor ești plin de haruri Dar ai ș-aceste daruri Faci haz să pedepsești, Suspinurile mele Și desele ohtări Vei să le ai pre ele Ca niște desfătări, Te bucuri dușmănește De cel ce te iubește Văzându-l întristat, A căruia-ntristare Va să t-aducă-n stare Să plângi ne încetat, Căci carele rănește Al altuia amar Păcatul îl gonește D-ai fi râvna-n zadar, Ia-ți seamă dar vezi bine Că nu ți să cuvine Cumplit să pedepsești, Prea cela ce-ți arată, Și dragostea îi faptă Prea cela să-l iubeti.

Suflet hain nu-i păcat

Suflet hain nu-i păcat? Să mă vezi tot înfocat, Și dintru adânc ohtând, În chinuri petrecând. Ajungă cât mai trudit, Că doar de-ai fi mulămit, A mă vedea pătimind, Și cu necazuri trăind. Fericire n-am avut, Din ciasul ce te-am văzut, Ce pururea-nprotiviri, Suspinuri și tânguiri. Tocmai ca o pervenea, Să arde inima mea Și nu are rezământ, La nimenea pre pământ. Am hotărât și voesc Cât voiu avea să trăesc Pe alt chip să nu iubesc De cât pe care-l slăvesc.

Cu inima aprinsă

Cu inima aprinsă În flacără nestinsă, Zioa noaptea ohtez. Am spune chin prea, Dorul și tânguirea, La nimeni nu cutez. Ticălosul de mine, Câte o dată-m vine, Să viu ie să- spun. Inima mă oprește, Mă ține, mă sfiește, Și d-aceia răpuiu. Numai prin mijlocire, Când avem întâlnire, Cumva să te zăresc. Chinurile mă lasă Nicăierea nu-m pasă Focul îm răcoresc. Apoi fără de vrere Când te perz din vedere Mai cumplit pătimesc.

Pâna când nu te iubeam

Pâna când nu te iubeam Unde mă culcam dormeam. Acum de când te iubesc Nu pociu să mă odihnesc. Răpuiu mă sfârșesc de dor Fără nici un ajutor. Arz mă frig în mare foc N-am astâmpăr la un loc. Suflet nu me-a mai rămas Ohtând mii de ori pă cias. Cu totul m-am prăpădit Mințile mi s-a zmintit. Es din casă mă duc, Nu știu încotro s-apuc. Viu iar mă întorc și șez Stau în loc și suspinez. Inima mea vai de ia De la tin-nu să mai ia

Pâna când ești la stat

Minunată ești la stat Și nostimă la umblat. Ai doi ochișori frumoși Blânzi cu totul mângâioși. Rănind cu privirea lor Inimile tuturor. Iscusită, și cu haz De suppui or ce obraz Omori inimi tari pă loc. Și le aprinzi cu greu foc. Răpind simțiri tinerești Îi fermeci, și îi uimești. Aprinzându-i cu amor Și de tine să omor.

Până când un soare

Razele de la un soare Cele prea strălucitoare, În fața ta luminează Cât firea să minunează. Ai ochi frumoși peste fire Înpodobiți cu simțire Care cu a lor privire Aduc minților uimire. La trup ești îndelecată Potrivită minunată Încât cin te zărește De o dată să rănește. Ună ești tu între toate Asemeneați nu să poate Cu totul înpodobită Tocmai ca o afrodită. Uită-te cu milă puică Nu trece ca o nălucă. Țineț-i ochișorii bine Și te uită drept la mine. Inima mi-o știi prea bine. Nu trebue d-ați mai spune. Caută fii miostivă, Cum urma tot în grotivă. Ogrăvindu-mă în față Să-m scurtezi a mea viață.

Tinereșe frumusețe

Tinerețe Frumusețe Ș-alte daruri câte sânt. Isteciune ‘Nțelepciune La tine-s într-un cuvânt. Numai ună Te cunună Firea toată pre pământ. Căci or care Spre n-dreptare Te-arată cu jurământ. Altă fire Cu-mplinire A fi nu-i de crezământ, Afrodită, Întocmită Ești fără de scăzământ.

Jurământ l-a mea iubită

Jurământ l-a mea iubită Făcusem strașnic, și sfânt, S-o iubesc ne osebită În pieptu-mi s-o am slăvită. Pân voiu intra în pământ, O acest fel dar finiță Legătură de amor Am scris-o p-o frunzuliță, D-un pom într-o grădiniță Verde, pentru vecinic dor. Ivindu-să însă-ndată Iute mânios un vânt Frunzulița fu suflată, Și în aer depărtată N-a mai rămas jurământ. Țintuit întru-ntristare Am rugat-o lăcrămând Să mai aibă adăstare, Poate iarăși vr-un vânt mare Îm va da frunza curând. Adio i-am zis finiță Și pieptul meu o ohtat Adio i-am zis zeiță, Și sărutând-on guriță De dânsa m-am depărtat.

Osebire amară

Osebire amară Osebire ria, Osebire cu pară Osebire gria. Toată lumea-m pare Iad întunecat, Ș-a ei luminare ‘N negru înbrăcat. N-are cum nimică ‘N ia de fericit, Dacă i-am râdică A tău chip strălucit. Iar cu întâmplare Când te dobândesc, A le ei amare Nu le socotesc. Amor și rănire ‘N mine să unesc, Munci și chinuire ‘Ndată mă găsesc. La toate aceste Împotriva-ș sta Dar mai grea îm este Osebirea ta. Pieptu-m ticălosul Fără să-l dorești, Prea ne norocosul Tot îl pedepsești. Ș-a ta osebire N-are ne greșit Fără prelungire Oi să-m de-a sfârșit.

Gândesc să plec să mă duc

Gândesc să plec să mă duc, Iar de un dor mă usuc. Și mă cuprinde o jale, Că mă depărtez în cale. Că d-un puiu mă despărțesc, Poate nu-l mai întâlnesc. Care m-a iubit cu milă, Ne făcându-i nici o silă. N-am ce face plâng! ohtez, Cu greu foc mă depărtez. Ci mă rog cu lacrămi multe, Ca dragostea să nu-m uite.

Cum plec de la dumneata

Cum plec de la dumneata, Pă loc încep a ohta. Și nu știu-ncotro s-apuc, Nu știu unde să mă duc. Mă mir ce dor urgisit, Pentru tine m-a găsit. De nu poci nici un minut, Din gândul meu să te uit. Un cias de nu te-oi vedea, Nu-m vine-n loc d-a ședea. De-m pare că-n nebunesc, Până când te întâlnesc.

Tot de dor, de dor, de dor

Tot de dor, de dor, de dor, Tot de dor văz c-oi să mor, Tot de dorul unui ce, Nu pociu spune pentru ce. Oi să mor să mă sfârșesc, Și un tainic nu găsesc, Paraponul ca să-m spuiu, Și focul să mi-l rapuiu, Că d-aș spune alt cuivaș Mă tem să nu-l fac vrăjmaș, Și-n loc să mă folosesc, Voi fi-n veac să mă căesc.

Cine pătimește cine

Cine pătimește cine? Așa de cumplit ca mine, Vie, vie să mă vază, Vază, vază și să-m crează, Ah! ah! ah! cine mă vede, Vede, vede și nu crede, Cu ce foc petrec în lume, Numai eu știu și un nume, Care și el pătimește, Ca mine să pedepsește, Acela care îmi crede, Acela cu dor mă vede.

Spune inimioară spune

Spune inimioară spune Ce durere te răpune? Iartă ce te muncește, Ce boală te chinuește? Fă-o cunoscută mie, Ca să-ți caut dohtorie? Te rog fă-mă d-a pricepe, Boala din ce ți să-ncepe? Dă-m un cuvânt și-m răspunde, Arată spune n-ascunde? Dă-m un cuvânt și-m răspunde Spune inimioară spune? Ce durere te răpune.

Vai de doi ce să iubesc

Vai de doi ce să iubesc Ș-între ei când nu-ndrăznesc, Inimile îș săgiată Și dragostea nu-ș arată. Amândoi ard într-un foc N-au astâmpăr la un loc, Umblă uimiți nu s-așază Tot doresc ca să se vază, Așa ș-eu fiind rănit Umblu tot ne odihnit, Că amorul e foc mare Dacă n-are-ncredințare

Dragostea, fohul, de dor

Dragostea, fohul, de dor, Omoară pre om cu zor. Că de suspin și ohtat, Te-aruncă de zaci în pat. Vai amar! amar! amar! Ia vezi milă ia vezi dor, Ce câștigi de la amor? Că-n loc să te folosești, Cu patim te pomenești. Vai amar!... Că în dreptate nu țin, Nici măcar cât de puțin. Dacă stă la interes, La ce eu din minți să-m es? Vai amar! amar! amar!

Vezi cu ochii, și nu-m crezi

Vezi cu ochii, și nu-m crezi, Și mă-ntrebi? De ce ohtezi. Ohtez suflețelul meu, Că foarte îm pasă greu. Oi să mor de ah! și vai! Și dumneata știre n-ai. Că dorul m-a ohticat, Și suspinul m-a secat. Mă mir cum de nu gândești, Că sânt răsplătiri firești. De să-n torc mai cu prisos, Cătră cel necredincios.

Oi să mor, ah oi să mor

Oi să mor, ah oi să mor Amărât, și plin de dor. Nu știu scris, nu știu făcut, Văz, că parte n-am avut. Oi să mor, ah! oi să mor, Fără nici un ajutor. N-am pă nimini nicăiri, Să-m dea ranii lecuiri. Vedeți traiu rău și trudit, Amărât și dosădit. Numai unii cu noroc, Și alții să ard în foc.

Mă topesc eu pentru tine

Mă topesc eu pentru tine, Și nu-ț e milă de mine. Nu știu pentru care silă, Mai urât fără de milă. Că eu prea mult în credință Te-am iubit tot cu dorință. Poți să ei pliroforie, Fața mea spre mărturie. Ah! ajungă dar, ajungă, Atâta mânie lungă. Că e păcat pentru mine, Dar e rău și pentru tine.

Bată-l Dumnezeu d-amor

Bată-l Dumnezeu d-amor, Că m-a prăpădit de dor. Zia, nopte, mă muncește, Trupul rău îm chinuește. Bată-l Dumnezeu d-amor, Că m-a prăpădit de dor. Nici un minut nu-m dă pace ‘N toată vremea n-am cei face. Bată-l Dumnezeu d-amor Că m-a prăpădit de dor, Mă usucă, mă slăbește, Viața îm ticăloșește. Bată-l Dumnezeu d-amor, Că m-a prăpădit de dor Umblu tot într-o uimire Pare că nu-m sânt în fire. Bată-l Dumnezău d-amor, Că m-a prăpădit de dor Și-m făcu ponos în lume, Că mă-nchin lui, pentru un nume.

Ah! o păsărică

Ah! o păsărică, Mult odihna-m strică. Tot pricin-îm face, Nu mă lasă-n pace. Nu știu ce gând are, Asta ei urmare, Că prea îm arată, Față-namorată, Ivindu-să vine, Aprope de mine, Și îm ciripește, De mă-n nebunește. Când s-o arunc zboară, Când stau să scoboară, Nici va să se ducă, Nici nu să apucă. Astă păsărică, Ce liniștea-m strică, Altfel nu să prinde, Decât laț d-ai tinde.

Aluniță luminătoare

Aluniță luminătoare, Și stele strălucitoare. Luminați mai cu tărie, Scumpa mea călătorie. Dați lumină înfocată, Pân cărarea-ntunecată. Să văz drumul d-a mă duce, La iubita mea cea dulce. Carea tristă și deșteaptă, Cu dor mare mă așteaptă. Ca să ajung cât mai tare, Să-m dea dulce sărutare.

Munților fiți mărturii

Munților fiți mărturii Că prin voi călătorii. Cu sufletul plin de dor, Ș-ichima de dogor. Păduri copaci înfrunziți Și voi mărturii să-m fiți. Cu ce chin și cu ce foc, Am trecut prin acest loc. Râuri, ape mari și mici, Ce v-am trecut pân aici. Nu uitați cu ce nevoi! Am băut apă din voi. Mierlițe, privigători, Păsări dulci glăsuitori. Cântați și voi acest vers, La truditului meu mers.

Azi râz, vorbesc și glumesc

Azi râz, vorbesc și glumesc, Cu ceia ce o iubesc. Ș-amândoi ne mângâem, Foc și dor numai avem. Azi soarele-a luminat, Mai frumos, mai seninat. Că ceia ce doream, Acum cu mine o am. Azi luna a strălucit, Limpede mai îndulcit. Că ceia ce-am gândit, Acum o am dobândit.

Cum ziceai că mă iubești

Cum ziceai că mă iubești, Nu gândeam să mă urești. Ș-atât să mă depărtezi, Cât nu vei nici să mă vezi Mă mir cum te-ai îndurat, D-al meu dor înflăcărat. Așa rău de te-ai scârbit, Și atât te-ai osebit. Dragostea ci-o arătai, Și nădejdea ce mi-o dai. I-am veac n-aș fi socotit, Să fiu așa oropsit. Ah! cerule-n nalt și sfânt, Tinde-ți mila pre pământ. Și-m dă al tău ajutor, Ca un drept judecător.

O! Iubita mea cea dulce

O! Iubita mea cea dulce Stăi nu fuci, nu te duce. Așteaptă mă rog fierbinte, Să te întreb doaă cuvinte. Ce ți-am greșit? vin de-m spune, Nu grăbi d-a mă răpune. Or nu-ți aduci aminte? D-ale tale jurăminte, Când ziceai că pân la noapte, De min nu te vei desparte. Poate că nu ești creștină? De mă urești făr de vină. Du-te dar va veni vreme, De vei plânge, și vei geme Când te v-ajunge cu boală, A ta jurata paroală.

Stăpâna inimii mele

Stăpâna inimii mele, Și scump suflețelul meu, Tu simți și cunoști prea bine, Cât de mult te iubesc eu. Amorul ce mă muncește, Mă silește să-ți vorbesc, Și să-ți spuiu cu îndrăzneală, Că cu totul mă robesc. Firea te-a făcut în lume, Cu un dor deosebit, Că cum te-am văzut îndată, Din acel ceas te-am iubit. Tot dauna d-un foc mare, Peptul meu fiind pătruns, M-a făcut fără-ncetare, Să suspinez într-ascuns. Inima mea cea rănită, Gândind să o tăinuiesc, Dar nu a fost cu putință, Că iar o destăinuesc. Cu toate că nu-ți lipsește, Aceste să ți le spuiu, Că fața mă dovedește, În dorul care răpuiu. Ah! Ce mare bucurie, În mine aș dobândi, Aciasta a mea iubire, De nu o vei osândi.

Săgeți de foc arzătoare

Săgeți de foc arzătoare, Arunci din ochi când privești, Rănești inimi simțitoare, Or încotro te ivești. Arcuri crunte, și întinse, Din sprâncene-nfățișezi, De pornești focuri ne stinse, Aprinzi, suflet veninezi. Fiorii grele-nspăimântate, Dai din buze când zâmbești, Ațâți junghiuri, ne curmate, Robești, fermeci, minți uimești, Tolbe pline înarmate, Peste tot chipu tău porți, Pătrunzi piepturi de să bate, Și rămâi ca niște morți. Acest cântec ți-l fac dare, Și te rog să-l primești, Să-l ții pentru neuitare, În viață cât trăești.

Primăvara cum sosește

Primăvara cum sosește Toată firea veselește, Pământul tot înverzește, Și de flori să-npodobește. Cucul cântă răurează Copacii în mugurează, Dumbrăvioară-nrămurează, Văzduhul în semnează. Pân grădini pân floricele, Și pân pomi pân rămurele, Cântă privigătorele, Și feluri de păsărele. Toate părțile răsună, Glasuri de părere bună, Și tinerii flori adună, De îș înpletesc cunună. Nu mai eu de întristare, Nici odată n-am scăpare, Ci tot în chin, și dor mare, Ohtatul meu sfârșit n-are.

Florile cum să ivesc

Florile cum să ivesc, Păsărilea-morizesc, Toate cu mare dogor, Una după alta zbor. Apoi pân pomi când să pun, De viers zeferii răsun. Și cu a lor zis firesc, Focurile-ș răsipesc. Ah! Când niște păsărei, Tot au foc și dori și ei, Cu cât mai vârtos un om, Va putea să aibă som.

Cum sosește primăvara

Cum sosește primăvară, Îm dă inimă amară. Căci când mă uit în grădină, Trupul meu n-are odină. Oriunde văz iarbă verde, Mă-ntristează de mă perde. Unde văz câte o floare, Mă rănește de mă doare. Und-auz vro păsărică, Toată voia-mi să strică. Că gândind me-aduc aminte, De cele mai din nainte.

Primăvară timp frumos

Primăvară timp frumos, Mult ești bun și mângâos. Că tu îndată cum vii, Toată făptura în vii. Tu faci văzuhul senin, Și la toți voia de plin. Tu pământul veselești, Cu iarbă-l înpodobești. Tu copacii înfrunzești, Și dumbrăvile-nverzești. Tu ne aduci floricei, Și ne-nflorește geocei. Ș-apoi cum pleci și te duci, Grădinile le usuci. Inimile la toți strici, De te jelesc mari și mici.

Primăvara cum s-arată

Primăvară cum s-arată, În podobită-nflorată. Multe inimiori rănește, Și spre amor le pornește. Cu dor mare le cuprinde, Și cu foc greu le aprinde. Care alt leac numai are, Decât echisohi plimbare, Unii plec râu pă vale, De să răoresc în cale. Alții es la Olt să plimbă, Vântui bate, doru-ș schimbă. Uni la Inătești afară, Îș potolesc a lor pară. Și de văd că nu le trece, Beau și cât o apă rece. Alții pă la cetățue, Merg focul ca să-și răpue. Precum să obicnuește, Fel de fel să răcorește.

Trecut-au primăvara

Trecut-au primăvara, Îmbătânit-au vara, Și iarna s-ă ivit. Ș-acum cele-nflorite, Cu totul veștejite, Zăpada le-a albit. Burienile uscară, Și toate să plecară, Triste la pământ. Frumusețea li să stinse, Pământul le cuprinse, Parcă nici nu sânt. Ia vezi dar tinerețe, În ce fel de bunețe, Oi să te prefaci. Și vârsta frăgezită, Frumsețea cea-nflorită, Așa oi s-o faci. Deci nu-ți jindui viața, Nici îți popri dulceața, În dor petrecând. Cât în astă stare, Trăește-n dezmerdare, Vreme neperzând.

Chitar-muz-armonicească

Chitar-muz- armonicească, Până când oi să tăcem? Până când să ne munciască, Întristarea ci-o avem. Și când iarăși oi să-ncepem? Dulce să ne veselim, Că din griji precum pricepem, Nimica nu folosim. Ciasul umblu, vremea trece, Și noi nainte pâșim, Ne spune ne dă jungiu rece, Că vârsta ni-o moleșim. Și dacă în astă floare, Cu dulciață nu trăim, Când nădăjduești oare, Vrem astă s-o mai găsim. Ducă-să doru-n tristarea, Ducă-să, inima rea, Ducă-să chinul, ohtarea, Ducă-să grija cea grea. Iar noi cu o glăsuire, Tot dauna să cântăm, Și tot cu bună voire, Slobozi să ne desfătăm.

Bine este totdaună

Bine este tot daună, Să bem să ne ospătăm, Și cu toții din preună, Să râdem și să cântăm. Lasă lumea să vorbească, Strigă, zbiere, cât o vrea, Gluma, jocul, să trăiască, Voiu cu ea a mă-ngropa. Veniți frați să trăim bine, Veselindu-ne-ntre noi, Căci prea curând vremea vine, Cea-ncurcată cu nevoi. Ne apasă ne-nconvoe, Cu mânia ei cea rea, Și de jocuri ne despoe, Ne-nbracă cu haină grea. De bătrâni să ne ascundem, Și să fugim cât putem, Și necontenit să facem, Ce ne place și ce vrem. Nu voiu avere, nici bogăție, Nu voiu mărire, nici avuție, Nu voiu simțire, nu voesc minte, Nici isteciune, cât bob de linte. C-aceste toate, cin-le voește, Cât le-n mulțește, să amărește Eu voesc pace și liniște, Viață bună, dulce iubire. Voiu cântecele, desfătătoare, Jocuri, și glume mângâitoare. Și cu aceste voiu totdaună. Să mor cu ele stând înpreună.

D-ar fi aurul ca să poată

D-ar fi aurul ca să poată, S-ăm dea viață-ndelungată, Alt nimic n-aș mai pofti; Ci m-aș strădui d-aș strânge, Și de moarte nu m-aș plânge, Căci l-am da și m-aș plăti. Dar de vreme ce nu poate, Să mă scoată de la moarte, Dă ce să mă străduesc? Cu amar, și cu durere, Ca să dobândesc avere, La toți să mă căciulesc. Mai bine sărac în pace, Să trăesc cum mie-m place, Căci când va fi ca să mor. Petrecând în sărăcie, Sfârșitul meu voiu să fie, Între vii, ș-ntre amor.

Noi fetele vizitate

Noi fetele vizitate, Vrem să trăim desfătate. Și să petrecem în lume, Tot cu râsuri, și cu glume. Noi iubim toate-n tot locul, Cântecele și jocul. Unde-s Oamenii buni la fire, Și trăesc în liniștire. Noi cu ei vrem tot daună, Să petrecem înpreună. Unde-s cu firea ciudată, Nu vrem să fim nici odată.

Nimic nu-i ca vinu

Nimic nu-i ca vinu, El ne dă odinu. Lumea sfârșit n-are, Când golim păhare. Mâhniri atunci n-avem, Când cântăm și mult bem. Nici frica n-adapă, Când nu bem pic de apă. Suge măi fârtate, Cât ai sănătate. Că nu știm prea bine, Vii vom fi și mâine. Lic, lic, lic, lic, lic, lic. Pân n-o rămânea nic.

Veniți cu toții dinpreună

Veniți cu toții din preună, Să ne veselim, Cu toți acum și totdaună, Vinul să-l jertvim. Și mari, și mici cu toți frățește, Să ne ospătăm, Căci bând vinul veselește, Și de griji uităm. Atunci mâhnire nu este,

Când bem mai mult vin

Când bem mai mult vin, Bărbați copii, și neveste, Toți veseli deplin. Toți cântând întru unpre, Toți să glăsuim, Dând la păhar mulțămire, ‘Ndată să-l golim. Urmând unul după altul, Toți de rând să bem, Fieșcare cu tot șartul, Beți să ne vedem.

O! Veselie la masă

O! Veselie la masă, O! Ce beție aleasă. O frumoasă adunare, Tot de carii scurg păhare. O! Ce vină învoire, Că toți au gust de sorbire, Tot de carii vin le place, Și cupă n-au a face. Hai dar toți c-o glăsuire, Cu chiot într-o unire. Să-n nălțăm păhare pline, Și să le scurgem toți bine.