Poezie · 1862

Femeia înecată

Pe mal șezând Plin de-ntristare, Eu petreceam prin gând Pe rând Necazurile vieței solitare.

"Ce trai De rai A fi căsătorit! Ce dulce armonie Să tot iubești necontenit. Fiind mereu iubit Cu duioșie! Mai în sfârșit Și mie Îmi trebui o soție, Să mor—de bucurie!"

Deodată Iată Aleargă oarecine, Dând busta peste mine. — Bre, ce-ai pățit, vecine? — Rău și bine! Nevasta-mi a căzut în râu: S-a dus Pe apă-n sus, Și-i caut trupul eu!

— Cu voia dumitale, Ți-a fi, prietene, cam greu, Căci trebuia s-apuci la vale...

— Învață, măi, Doar pe flăcăi Ca tine! Eu îmi cunosc nevasta foarte bine! Ea toate le făcea pe dos, Și prin urmare bietul val A fost silit s-o ducă nu în jos, Ci drept în deal: Pe placul ei Să-noate, Căci altfeli nu se poate!

Destule sunt asemenea femei, Dar nu se-neacă toate!