Domnița Voichița

"Atunci voios și aprig ea războiul în fruntea oștii sale a trecut." Pușkin: Poltava

cu vanturile-n ploaie

se mișcă Sociul între maluri Și pe deasupra lui ușor, abia se simte-o dulce boare de vânt, ce-n drum spre-o altă zare pe mai departe pleacă-n zbor. Ici-colo, salcia pletoasă, pe maluri, tânăra-i tulpină spre fața râului și-o-nclină Vorbind cu unda somnoroasă. Și Sociu-n matca lui bătrână c-un murmur șoapta i-o îngână. Prin pânza apei străvezie arar un peștișor tresare Și iar în adâncimi dispare ca o săgeată argintie; sau câte-un pui de rândunică muindu-și vârful de aripă zglobiu coboară pentr-o clipă Și iar spre ceruri se ridică. Iar alteori, pe înserate o luntre lunecă ușor cu două umbre-mbrățișate În legănarea unui dor: pescarul tânăr, în neștire ca-n vis, cu draga lui plutind.... Atunci din ceruri, de uimire cu-ascunsă patimă și jind, privind umana fericire mai vii și stelele se-aprind. Dar, iată, zăngănit de arme dă toată liniștea s-o sfarme Și-un țipăt crunt: „război, război“ cu spaimă-n suflete pătrunde Și — Dumnezeu mai știe unde? — Îndrăgostiții amândoi se duc, se pierd printre răchite, În luntrea cu lopeți grăbite.

Stau două tabere-n tăcere pe maluri, cu priviri severe pândindu-se în ceas avan. Se ceartă între dânșii frații Români ce-s fiii unei nații coborâtoare din bărbații viteji ai marelui Traian. Căci iată, al Moldovei Tată, Ștefan, erou între eroi, slăvit de românimea toată, cu vodă Radu să se bată pornește astăzi în război, În multe bătălii călită, oștirea lui stă pregătită Și-așteaptă al poruncii semn. Iar Ștefan astfel își cuvântă Înflăcăratul lui îndemn: "Voinici cu inima bărbată, voi, dragii mei oșteni și frați, o rugă Domnului nălțați. De Dreapta-o Sfântă nu o dată am fost în lupte apărați Puternică-i valaha țară, e plin de aur Radu-al ei, dar pentru-al vostru sfânt temei, străbunul paloș să nu zacă tăcut și ruginit în teacă! Porniți la luptă, pui de lei! Să nu dați neamul de ocară, că altfel grea va fi dojana pe ginta noastră moldoveana, pe oastea și pe Domnul ei!" Atât vorbi. Căutătura Și-o aținti apoi spre-ai săi. Și a simțit deplin căldura acelor inimi de flăcăi ce i-au răspuns c-un falnic "Ura!" Înfiorând și munți și văi. Prelung un bucium dă semnalul. Se-azvârle Vodă-n șea, măreț. Nerăbdător nechează calul Și tremură sub călăreț. Apoi copitele-și avântă Și drumului se-așterne-n zbor Și unde țărna o frământă se-nalță o perdea de nor. Răsună-n patru zări ecoul sublim al glasului domnesc ce poruncește: "înainte!" Și toți năvală-n vijelii pornesc, iar soarele fierbinte— răsfrânt din marele-i tării pe zale cu-argintate ținte— Și el ia parte-n bătălii, pe coifuri, lănci și steaguri sfinte jucându-și razele aurii. În toiul luptelor, în grabă cu spada-ntinsă spre Ștefan se-arunc-orbește un oștean. Dar lovitura lui e slabă Și vodă nu-i atins defel. Prin oțelitele lui zale nu trece paloșul de-oțel Și mândru-n fruntea oștii sale se-arată tot mai teafăr el. Pesemne-a fost să-l dăruiască Și soarta c-un destul noroc, căci n-are fala strămoșească un alt Ștefan să pună-n loc. De-aceea pronia cerească ni l-a păstrat ca pe-un zălog.

Acolo unde în urgie se-avântă Ștefan-Voievod, e pas cu pas în bătălie urmat de-un credincios aprod. Și ei vegind la datorie cu cinste slujba și-a-mplinit făcându-l una cu țărâna pe acel dușman nelegiuit ce-asupra domnului său mâna să și-o ridice-a îndrăznit. Dar mila-l prinse când sărmanul văzu, lăsând privirea-n jos, pe cel răpus. Era dușmanul atât de tânăr și frumos! "Păcat de el că înainte mi-l scoase ceasul blestemat! Altminteri, zău, l-aș fi cruțat..." Și-a spus cu-ncețoșată minte, cu sufletul împovărat, Ștergându-și lacrima fierbinte aprodul trist și-ngândurat.

Cu somnoroasele lui unde Se scurge Sociul liniștit, Dă soarele în asfințit, Și după dealuri se ascunde. A nopții mantie-nstelată o-mbracă zările pustii. Pe cerurile ei târzii se plimbă luna-ndurerată Și raza-i tristă și-o revarsă pe cei ce-n nemurire duși acuma zac pe câmp răpuși cu fața în țarini întoarsă. Se vede soarta-ndurătoare o moarte blândă le-a trimis. Cum zac pe câmpul de onoare ei parcă-mbrățișează-n vis pământul strămoșesc pe care al biruinții steag e scris cu jertfa lor triumfătoare. Sublim li-i somnul-n veșnicie! Eu moartea lor o pizmuiesc Și-un astfel de sfârșit doresc să-mi fie hărăzit și mie! Căci mult mai bun mi-ar fi ca traiul trândav al patimei lumești În care nu poți să-ntâlnești decât trădarea, putregaiul Și amici din cei cu două fețe, cu suflet sterp și venetic, nesimțitori la frumusețe, vicleni și lași și de nimic.

Rănit în bătălie, Radu cu câți oșteni i-au mai rămas, trecându-i Dâmboviței vadul, Înfrânt spre țara lui s-a tras. Dar în Suceava, sub mari arce de flori, în cântec de norod, În Scaunu-i domnesc se-ntoarce Ștefan, cu-al biruinței rod. Din falnicii Carpați și până În Serbia, departe-n zări, Și de la Dunărea bătrână, la țărmul vechi al Negrei Mări, de spada lui cutezătoare Și nendoită de furtuni Sunt puse semne de hotare pământurilor din străbuni, Osmanul, ungurul, poleacul, cu teamă, slava-i recunosc. Ca rudă și prieten, placul i-l face țarul de la Mosc; iar papa Sixt, cu-al sanctității lui har îl laudă deplin, numindu-l "Prinț al libertății" Și- "Atlet al neamului creștin"! Ce oare încă de la soartă Și altceva ar mai fi vrut că umblă-atât de abătut de parcă-o mare grijă poartă? Ce nouri îi întunecară mândria lui de voievod? Ce gânduri negre oare-l rod?

La Soci, pe-a Radului fecioară În lupte-a prins-o un aprod. Și-acum, Domnița-ntr-o chilie e-nchisă-n turnul sucevean Și-și plânge viața în robie Și-și blestemă pe-al său dușman, Ci șoapte-n târg, clevetitoare, Încep să umble despre Domn că ziua-ntreagă tihnă n-are Și noaptea-ntreagă n-are somn. Că tot spre turn își face cale să vadă cu Domnița ce-i? Că zi și noapte-i dă târcoale Și e topit de ochii ei....

(Sfârșitul părții întâia)

E-atâta jale-n tânăr pieptul el Căci dorul libertății o ucide. Obrajii-s pali. Dar în priviri livide Se-ascund răzvrătitoarele scântei. Ci nu sta întristată... Doar să vrei Și poarta temniței se va deschide!

Lermontov: Vecina

În vremi ce sunt demult purcese, pe-un câmp paraginei lăsat, ai Genovei negustorese feciori cetate-au înălțat. Dar nu știm nici de ce-o zidiră, nici pentru cine și nici când. În ea muntenii locuiră, apoi s-au pripășit pe rând din lumea-ntreagă toți fugarii de-un slobod drum aici atrași: Silvanii, ungurii, tătarii, muscali, bulgari, sârbi, leși și sași Și toți câți vânturați ca pleava să vie prins-au obicei. Cetății i s-a spus Suceava După un râu din preajma ei. Așa îmi fuse povestită de un unchiaș sfătos și bun legenda ei învăluită de ceața unui timp străbun. Coloane drepte-i țin frontonul pe-un zid ce încă-i nesurpat Și stă și azi pe el blazonul lui Andrei Doria sculptat. Acoperit de mușchi și viță se-nalță sumbru și temut un turn și tânăra Domniță În el cu jale-a petrecut. Din geamul scund, spre zări, tăcută, cu ochii marii suferinți privea spre țara ei pierdută Și suspina după părinți. Iar pe obrajii ei, amare, ca pe petala unei flori, dau licăr de mărgăritare Și lacrimile uneori. Dar ea, smerită sub icoană, Îngenunchea cu gând supus, punându-și fără de prihană nădejdea toată-n Cel-de-Sus.

Acum ea zace zăvorâtă Într-o chilie mohorâtă de dorul patriei tânjește Și-n nimeni milă nu trezește. O vorbă nimeni nu-i să-i spuie că-n preajma ei un altul nu e decât străjerul de la ușă, ursuz, cu chipul de cenușă, tăcut și fără de privire, Într-o cumplită-ncremenire.

Ci Ștefan către turn cutează Și-n prag ajuns, se minunează.

La baldachin perdeaua-i trasă Și-n așternutu-i de mătasă c-o sfântă nevinovăție Domnița-n visul ei zâmbește. Roșața din obraji e vie apoi ca neaua se topește Și-ntreaga, dulcea ei suflare e numai dor și desfătare.

"O, Doamne, îngeresc i-e somnul!" vrăjit își zice Ștefan Domnul veghind în prag și-ar fi în stare un veac întreg, în nemișcare aici să stea, să tot privească făptura ei dumnezeiască. Voichița pleoapele-și ridică În dulce revărsat de zori. Cu ochii galeși visători, privește-n jur. Deodată strigă:

Ah, Voievodul! și aici vii toată tihna să mi-o strici! Om rău, cum oare te înduri de tată să desparți o fiică Și țara ca un hoț să-i furi Și stăpânirea să i-o iei? Ce mârșăvie venetică te-aduse iar în ochii mei? Hai, fugi din cale-mi! Pleacă! Piei!

Ștefan:

Cu multă vreme înainte, Voichițo, vai! am așteptat, cu sufletul îndurerat, dojenitoarele-ți cuvinte. Mâhnirii tale îi sunt vina. Păcatul să-l răscumpăr vin. Căci vieții, tu îmi ești lumina Și numai ție mă închin. Trăiește tatăl tău, întreagă Îi dau moșia înapoi! Și tronu-i dau căci tu mi-ești dragă Și doar pe tine eu te voi! Arată-te îndurătoare cu ale mele suferinți! Ți-aștern și slava-mi la picioare Și falnicele-mi biruinți — dar tot ce-a fost urât odată uitat rămână în vecii. Îți cer cu inima curată, Voichițo, Doamna mea să fiii

Voichița:

Măria-ta, ce mișcătoare cuvinte te pricepi să spui! Dar uiți că-ntemnițată-s oare? Și unde? și din vina cui?

Ștefan:

De ce cu-atâta nedreptate, Voichițo, mă mâhnești mereu? Au n-ai întreaga libertate? Nu în robia ta sunt eu? Întinde-mi, scumpo, dalba-ți mână Și toți oștenii mei te vor cinsti ca Doamnă și Stăpână a Domnului și-a țării lor!

Voichița:

Dar chinu-ntemnițării mele cum poate fi uitării dat? Doar sângele-ar putea să spele acest înjositor stigmat.

(Sfârșitul părții a doua)

Și-n țara noastră-n vremi trecute când încă neamul moldovean Își mai păstra a sa virtute de neânduplecat Roman robiei neplătindu-i biruri, erau petreceri și la noi Și se făceau și-aici turniruri În care se-ntreceau eroi. Și toți atunci pe-aceeași treaptă, de la păstori pân-la boieri, cu Domnul țării-n luptă dreaptă uitau de rang, de neam, de-averi. Iar fetele, ca o răsplată, Împodobeau pe-nvingători cu o cunună minunată din cele mai frumoase flori. Și-avea nu-ntotdeauna parte slăvitul țării Voievod cununa gloriei s-o poarte ci omul simplu din norod. Atunci, cu-nflăcărată odă toți barzii îl suiau în slăvi pe cel ce-l întrecea pe Vodă cu vitejeștile-i isprăvi. Și către el cătau cu-ardoare priviri focoase de femei că nici nu mai știa sub soare mai mare fericire ce-i. O, vremi de înălțare sfinte! Pe plaiurile strămoșești de ele, azi, ne-aduc aminte doar cântecele bătrânești. Căci fala veche-a fost să piară Și lumea-ntreagă a uitat că e la Dunăre o țară c-un neam atât de apăsat. Ba, unii spun chiar și-n batjocuri că-i neam robiilor menit.... Dar ce-a fost el pe-aceste locuri ce fapte mari a săvârșit, cum, înfruntând Sublima Poartă Și-atâți bezmetici venetici, tot el a Europei soartă o hotăra, luptând, aici, sub vânturile vremii toate de care n-a putut fi zmult! Vai, toate-acestea, din păcate, uitate sunt demult, demult.

Ci iată, strălucește slava! Bat toate tobele-n Suceava căci Ștefan-Vodă hotărăște voinicii-armura să și-o-ncingă Și să se lupte bărbătește iar cel ce-i mai viteaz, să-nvingă! Și-arată sărbătoarea fața. Un freamăt viu cuprinde piața cu flamuri mari împodobită, cu lanț de-argint împrejmuită. Iar dincolo de lanț se-ndeasă cu veselie zgomotoasă mulțimea mustăcioasă care așteaptă-ntrecerea cea mare. Bătrânii cu nepărtinire privind a luptei îndârjire pe tineri vrând să-i necăjească Încep în glumă să vorbească: „Ehei, în vremea dinainte erau mai falnici luptătorii Și-aveau și sânge mai fierbinte! Azi de nimic nu-s buni feciorii, abia pot sufletul să-și tragă că-ntrânșii n-au un pic de vlagă! E drept că vremea ni se duse... Da-n vremea noastră altfel fuse.“

De-odată însă, o mișcare, Înconjurat de-aprozi, călare În piață intră Voievodul Încins cu vitejeasca-i spadă. Voios salută el norodul care se-nghesuie să-l vadă. Frumoasele, uitând sfiala, spre el și ele dau năvala, În ochii lor ca-ntr-o oglindă vor chipul Domnului să-l prindă. Dar Ștefan-Vodă mândru trece cu ceata care îl petrece tăindu-i pârtie prin lume, ducându-l către un cort anume drapat cu scumpe catifele, cu stema zimbrului pe ele. Un slujitor în grabă mare o scară aurită-i pune Și îl ajută să coboare căci anevoie se supune trăpașul lui ca un tăciune, de seminție-arabicească, deprins în lupte să gonească Și care-acum, nervos, în jocul copitelor, frământă locul. Văzduhul fierbe de urale În lauda Măriei-sale Și cântece de bucurie cinstesc măreața lui domnie. Da-n cort e tihna lui de-o clipă că iar ca șoimul se-naripă Și ager iar pe cal se-aruncă lăsând aprodului poruncă să deie zvon în tot norodul că fi-va astăzi Voievodul cu cei viteji să se întreacă, dorind să afle, astfel, dacă povara grijilor și anii cei mulți în luptă cu dușmanii nu i-au știrbit cumva nesațul de-a-și încleșta pe spadă brațul. Și dă aprodul glăsuire poruncii întru împlinire: „Din luptători, acela cine la glorie și cinste ține, să iasă, dacă e în stare cu-al țării Domn să se măsoare! Răsplată mare îl așteaptă pe cel ce-nvinge-n luptă dreaptă!“ Atâta doar aprodul zise. Mulțimea toată-ncremenise, suflarea și-o opri și vântul. Și toți tăcură ca mormântul. Dar iată, prinde-un glas să zică: „Eu îndrăznesc!“ și se ridică un mândru cavaler în zale. E-n floarea semeției sale, frumos la chip ca o fecioară Și tânăr ca o primăvară. Călare către Domn pornește. Pe frunte coifu-i strălucește. La scară, lancea-i scânteiază. Din nou încremenește gloata. De-ntrecere vitejii-s gata. Cu lancea, unul către altul, călare își pornesc asaltul. Și Ștefan știe să abată intâia lance-nverșunată. A doua oară se-ntâlniră Și lăncile iar zăngăniră. Pe Ștefan însă îl înfruntă o lovitură și mai cruntă Și-i greu să crezi! El se prăvale cu stropi de purpură pe zale. Un murmur de nemuțumire străbate-ntreaga-nsuflețire. Eroul cu al cărui nume pe prunci puteau să-i înspăimânte când îl rosteau, turcoiace mume, acum de un copil înfrânt e!

Ci sprinten de pe calu-i sare frumosul tânăr și viteaz. Privirile nu-i sunt amare deși-i curg lacrimi pe obraz. În suflet nu-i mocnește sfada Și negre gânduri nu-l mai rod. El mâna-i albă ca zăpada Și-o-ntinde către Voievod Și-i spune: "Astăzi dau uitării tot chinul ce l-am suferit căci eu rușinea-ntemnițării, cu sânge azi, am ispășit. Dar fi-va ție să se-nchine, de-aci nainte viața mea Și jur că numai pentru tine eu voi trăi, Măria-tal" Un singur om, cel ce-nainte privise-ntrecerea tăcut, aceste ultime cuvinte ce tâlc ascund, a priceput.

(Sfârșitul părții a treia și cea din urmă)