Poezie · 1861

Magda lui Arbore

Rănit pân' la moarte, cu sabia-n mână Fu hatmanul Arbure prins; Ducându-l departe la hoarda păgână, Dispare tătarul învins.

Pe câmpul izbândei stau corturi întinse Voinicii cu domnul lor bând; De hatmanul Arbure vorba se-ncinse: Jelea fiecare pe rând!

Dar vodă se scoală aprins de mânie: "Lăsați bocituri de copii! Vitezi ca și dânsul avem noi o mie, O mie și sute de mii!

Întreaga Moldovă de hatmani e plină. D-un chip, d-o făptură, d-un os! Văzut-ați, la naiba, o mumă română Să crească un fiu ticălos?

Atunci România se șterge din lume, Când țara-i din Pont în Carpați În stare va fi să-i înșire anume Pe cei ce-s născuți împărați!"

"Așa să trăiești!“ îi răspunde deodată, Sosit p-un căluț tătăresc, Un tânăr cu frageda voce de fată Vibrând dintr-un chip îngeresc.

E fiica lui Arbure, care-n bătaie Pe hatman l-a fost însoțit, Lucind printre cete ca luna bălaie Pe cerul de nori învălit.

Când Magda văzuse pe falnicu-i tată Căzut sub o droaie de răni, Plăpânda fecioară ca fiara turbată Izbea și mușca pe păgâni.

Acuma l-a țărei serbare venită, Ea zice: „și eu voi să-nchin! Adus-am cu mine o cupă cernită: Turnați-mi într-însa pelin!"

Ș-aruncă p-o masă, plin încă de sânge, Un cap uricios de tătar: "Când țara-i ferice, nici Magda nu plânge! Voi bea... însă iată pahar!"