Poezie · 1870

Ștefan și Radul

Cântec Bătrânesc Bate toba la Craiova Și s-aude în Moldova. Zicătoare oltenească

I

Ștefan cel Mare, Acela care Păreche n-are Sub sfântul soare, Duce o ceată Moldovenească În loc de plată Să-și dobândească Pradă bogată Și voinicească.
Radu cel Mare, Acela care Păreche n-are Sub sfântul soare, I-a pus în cale, Păzind moșia, În deal și-n vale, Câtu-i câmpia, Cetele sale Din Muntenia.
Mare-i și-i mare Din ei orcare Și samăn n-are Sub sfântul soare; Dar din păcate, Doi fii d-un tată, Meniți a bate, Lifta spurcată, Frate cu frate Stau să se bată...

II

Ștefan-Vodă pleacă-n zbor Pe cea iarbă de mohor Denaintea oștilor, Pân' ce iată că-ntâlnește Întâlnește și chitește, Și chitește vitejește, C-un stejar de buzdugan Pe cel Radu, domn muntean; Și-l chitește, mări, drept Lângă inimă în piept: Parcă fulgeră și tună, Sună greu și greu răsună!
Radul stă nevătămat, Căci la sân mi-i înfășat Cu pieptarul fermecat; Buzduganul sare-n vânt, Apoi cade la pământ, Iar pe locul ce cădea, Pământul se deschidea, Și-n gâtleju-i destupat, Cu năvală au intrat, Supt o negură de prav, Buzduganul cel grozav!
Radu-Vodă, mânios, Își aduce mâna jos, Și când o rădică sus Cea măciucă s-a și dus, Despărțindu-se de mână Ca un trunchi din rădăcină; Dar nu merge butucește, Ci străbate vulturește, Pân' ce iată c-a găsit Pe cel Ștefan, domn vestit, Fără teamă, fără frică, Fără grijă de nimică, Numai de Tatăl Cel Sfânt Ce-i în cer și pe pământ!
Ștefan-Vodă, cum vedea, Iute paloșul scotea, Și de feru-i oțelit, Pe unde-i mai ascuțit, Măciuca s-a poticnit; Ș-apoi iată Că dodată Dintr-o singură bucată Două țăndări se făcea, Una-n dreapta se ducea, Alta-n stânga rătăcea, Și pe locul ce cădea Toate-n țărnă le trântea Și-n pământ se mistuia! Vezi că cine-i pui de zmeu, Fie greul cât de greu Mi-l ajută Dumnezeu; Și când doi români se bat, Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor, Stă un șoim nemuritor, Care-și aducea aminte Multe zile denainte, Căci trei veacuri au trecut De când mă-sa l-a făcut Și de-atunci Pe munți și-n lunci Fost-au iarnă, fost-au vară, Dar el tot trăia în țară, Fost-au vânturi, fost-au ploi, Dar el tot ședea la noi.
Agerul șoiman bătrân, Frate neamului român, Se uita de sus cu jale La cei doi voinici din vale, Și-și grăia în graiul său: „Când eram mai tânăr eu, Moldovenii Și Muntenii, Ardeleni Și bănățeni Încă nu erau pe lume, Toți purtând un singur nume... Dare-ar Domnul să mai dea Iar așa să-i poci vedea!
Ștefan-Vodă năzdrăvan Auzea pe cel șoiman: Auzea frate pe frate; Și dând arma după spate, Zice: „Radule fărtate, Nu-i cu cale a ne bate! A ne bate nu-i cu cale, Că șoimanii plâng de jale! Arz-o focul dușmănie, Să rămâi tu la domnie Și-mi dă fiica-ți de soție: Cu domnia-ți n-am ce face, Dar domnița mult îmi place!“
— Taci, Ștefane, barbarie, Pe Măria n-o dau ție!
— Nu fi câne, Radule, Radule fărtatule! Ți-am mai zis o dată, măi, Tu-n domnie să-ți rămâi: Decât țară de la tine, Iau mai bine Țări vecine De la limbile străine, Dar nevastă vreau de-o viță: Porumbel și porumbiță! Dă-mi-o dară să mi-o dai, Că de nu, amar și vai: Șoimii plâng, corbii vor râde Între noi de ne-om ucide!
— Taci, Ștefane barbarie! De-ar mai fi ore să fie, Pe Măria n-o dau ție; Iar de-ți trebui pământeancă, Ia-ți muiere moldoveancă!
— Lasă gluma, Radule, Radule, turbatule! Până-i treaba la cuvânt, Zicu-ți eu cuvântul sfânt: Să rămâi tu la domnie Și-mi dă fiica-ți de soție, Căci simțesc un aprig dor, Dor de falnic viitor, Ca să-mi facă ea fecior, Fecior mie, Nepot ție. La doi domni o seminție, Bun la sfat și bun la mână, Fire neaoșă română, Din vulturul muntenesc Cu zimbrul moldovenesc; Și de-i vrea tu, de nu-i vrea, Eu mă jur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece, Iat-o lună, iată zece, Iată c-a trecut un an.
La Suceava-i bucurie C-a făcut doamna Mărie, A făcut un băietan.
Crească mândru cât e bradul, Ca-i nepot lui vodă Radu Și-i fecior al lui Ștefan!

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere