Grația domniței

Tânăra Domniță a încălecat: Pentru prima oară merge la vânat, Cu-al ei mire june, tocmai sus în munte, Să vâneze ciute, cerbi cu coarne-n frunte. Tinerime-aleasă toți voinici băieți, Intrarmați cu paloș, suliți și săgeți, Îi urmează veseli. Zgomotul e mare; Cornul suflă-ntr-una la patru hotare. Se începe goana. Tânăra copilă Tremură de spaimă, tremură de milă, Văzând că-mprejuru-i acea tinerime Face-atâtea jertfe cu așa cruzime. Totdeun-un suflet c-al ei delicat Cu cruzimi de-acestea greu va fi-mpăcat! Pe când lăcrimează, iată că de-odată, Din desiș, în față-i un cerb se arată, Cu bogate coarne, cu pasul ușor, Asudat de goană, cu ochi rugător, Vine și-ngenuchie l-ale ei picioare Grație imploră, ca să nu-l omoare. Dar și al ei mire, iată-l că sosește, Arma-n sus ridică și ochind țintește, Ca un vultur aprig, cu sulița-i lungă, Pe cerb, drept în coaste, vrea ca să-l străpungă. „Nu! strigă Domnița! Nu da, dragul meu! Pe-acest cerb, sărmanul, vreau să-l mântui eu; Căci mie-n genuche, el s-a prosternat, Convins că de mine poate fi salvat! Mie în genuche a venit să ceară Grație... Eu nu pot ca să-l las să piară!” Și zicând acestea ea a dezsarmat Brațul ce-al său mire ține ridicat. Mirele-i se lasă-ndată-nduioși, Către cerb se-ntoarce cu blândețe, și, Când vin toți curtenii cu armele-ardicate, Junele îi zice: „Mergi în libertate!” Mult poate femeiea!... cu grația sa. Orice răutate ea va dezarma!