Poezie · 1893
În curând
Ion Luca Caragiale · 1 min
Terra! Terra!
Ca Phoenix, pasărea măiastră,
Tu din cenușa-ți re-nviezi;
Necontenit în zare-albastră,
Tot mai strălucitor te vezi!
O! Ideal! divină torță!
Tu ne-ai condus prin întuneric;
Un pas să facem n-aveam forță
Făr-de reflectul tău feeric!
Pierdeam al minții echilibru
Pe mările făr-de liman,
Eu, iritabilul felibru,
Profet al genului uman,
De n-ai fi fost tu, Tramontana,
Făr, de scăpare cunoscut...
Vai! omenirea fu, sărmana!
Ca un corăbier pierdut!
Pierdut, da! însă totdeauna.
Luptând cu-același dor și foc,
Bravând cu plâns și râs furtuna
Cu-aceleași gânduri de noroc!
Văzând un val ce îl înghite
Un orizont din nou deschis,
Ce, clar și sincer, îi promite
A-i isbândi eternul vis,
Sclipit-ai sfântă stea polară,
Cu raze de speranță pline,
Felibrilor ce te cântară,
Rapsozilor-profeți... și-n fine...
Dar pesimiștii vin să-mi zică;
„Închipuire or miraj!
Noi nu mai credem în nimică,
Noi, am pierdut orice curaj!
Tu Tramontana-ți strălucită
Și-acel liman nu sunt, poete,
Decât oaza-nchipuită
De ochii îmbătați de sete.”
Să vie! Pe felibru-ntrebe-l
Când vom sosi limanul?... Când?
Felibrul, sigur ca și Bebel,
Le va răspunde: „În curând!