Poezie · 1893

Ion Prostul

Era pe vremea când purtau Cocoanele niște turnuri Ș-un malacof piramidal Și alte multe umpluturi...

Ion Ciornei, un țopârlan, Un românaș de viță veche, Purtând suman, purtând ițari Și-o țurcănească pe ureche,

A fost luat la militari... Da-n loc să dea de greu și el Ion ajunse vistavoi, Noroc! la domnul Colonel.

Băiat voinic, făcea de toate: Era rândaș, spălătoreasă, Și vizitiu și bucătar, Și sofragiu și fată-n casă.

Ion putea fi orișice, Mă rog, și doică-ar fi putut; Dar moașa casii l-a aflat Că are laptele bătut.

Așa, Ion cu colonelul Lucra-ntr-o seară la grăpat. Când iată doamna înfoiată Sus în balcon s-a arătat.

Ion numaidecât se-ntoarse Si se opri pe gânduri dus, Uitându-se plin de mirare La malacoful cel de sus.

Don'Colonelul îl întreabă: – Ce te-ai holbat așa, țigane? – Mă mir, trăiți, don'Colonel, Mă mir de ce văz la cocoane;

Cu malacofu-așa umflat Cum poți s-o pupi? că nu se poate Nici să te-apropii. - Măi ce prost! Țigan! când vreau s-o pup, și-l scoate.

– Și-l scoate? a răspuns Ion; – Așa ți-e vorba?... A-o-leu! – Așa, trăiți, don' coronel... Așa... o pup și eu!