Poezie · 1837

Potopul

În ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adâncului, și jgheaburile cerului s-au deschis. Facere, cap.7

Negur-amenințătoare orizonul învălise, Iar prin nădușitul aer vântul ager vâjia, După nouri groși și negri soarele-acum asfințise, Și scaldată-n sânge luna în prejma lui răsărea.

Iată mare întuneric preste univers se lasă, Și grozavul ceresc tunet începu a bubui, Tot pământul se clătește; marea din matca sa iasă; Preste lumea vinovată năvălind a se lăți.

Bolta cerului se sparge subt a apei greutate, Ploaia se aruncă râuri ca pe gura unui scoc, Sate, târguri și orașe, cetăți, turnuri înecate, Se văd numai când prin nouri își fac fulgerele loc.

Dumnezeu apucă-n mână paloșul de răzbunare, El e mult-îndurătorul, dar și drept-judecător, Vrea să pedepsească lumea pentru-a sfintei legi calcare, Și sumețul om să vadă că-i un vierme muritor!

Munții, măgurile nalte sta subt apă îngropate, Undele spăimântătoare preste ele s-arunca; Numai a unei stânci creștet prin talazele turbate Precum un uriaș strașnic din adâncuri s-arăta.

Vălmășală zgomotoasă ocolea coastele sale, Pre care apele negre cu pornire le izbea; Omenirea împregiuru-i scotea țipete de jale, Nevoindu-se cu silă să se urce păn-la ea.

O, ce răcnete grozave! ce amară suspinare! Dar moartea plutind pe valuri glasul lor nu asculta, Ea venea și preste dânșii apăsând recile-i gheare, În noianul prăpădirii fără milă-i cufunda.

Acolo un crac de munte se dezghină cu pornire, Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit, Ticăloșii ce pe dânsul sta cuprinși de îngrozire, Cad cu el — moartea-i așteaptă — undele i-au coperit!

Mai încoaci un șiroi iute pe un tânăr fiiu cuprinde, Când sărmanul vrea să scape pe al său tată bătrân, Și să ducă mai departe unde apa nu se-ntinde, Pe maică-sa care ține frățiorul lui la sân.

Nu e mijloc de scăpare de a Domnului urgie, Pretutindini este moarte, pretutindini ocean, Numai stânca uriașă se înalță cu mândrie, Arătându-și golul creștet preste groaznicul noian.

P-acea mare înălțime singuri doi tineri scăpară, Gingașa fată Selmina ș-amorezul său iubit, Ei văd moartea cum spre dânșii se apropie amară, Mulțămiți că și atunce soarta nu i-au despărțit.

Amândoi au rămas singuri din grozavnica pierire, Cungiurați de negre ape, d-acel vifor furios; Ploaia preste ei se varsă ca șiroiul în pornire, Clocotesc fierbând deasupra tunetele fioros.

Iar prin latul întuneric ce se-ntinde pe tărie Când de când brăzduind cerul fulgerul scânteitor, Preste undele muginde le-arăta cu grozăvie Cum plutea ca niște plaghii leșile fraților lor.

A Selminei line lacrimi cu ploaia amestecate Se prăval ca două râuri pe-ovilită fața sa, Inima-i din loc sărită de abia ceva se bate, Ca s-arate că viață în ea încă mai era.

Ca o floare încujbată d-a crivățului suflare, Se lipește lângă pieptul pre scumpului ei Edvin, Și privindu-l multă vreme, cu o lungă-mbrățoșare În sfârșit astfel grăiește, slobozind un slab suspin:

“Nu ne-a mai rămas, Edvine, de nădejde nici o rază, A sosit a vieții noastre sfârșitul îngrozitor, Privește cum sluta moarte cătră noi înaintează! O, durere-a despărțirei! O, al nostru trist amor!

Ah! care din aste valuri, unelte-a morții cumplite, Care e acel ce soarta pentru noi l-a hotărât? Puținele mele zile iată-le de-acum sfârșite! Sprijinește-mă în brațe-ți, să mor l-al tău sân iubit.

În curând a să sosească mâna morții cea de gheață Și de draga ta Selmină să s-atingă-nfiorat, Să mă ia de lângă tine, de lângă scumpa mea viață Ca s-afunde în adâncuri un suflet nevinovat!...”

În fiorii spăimântării leșină tânăra fată, Undoioasele ei coame viforul le-nvăluia; Semăna ca o mlădiță de-un vânt ager sfărămată. Și — furtuna nu-ncetase, și apa se tot suia!

În a sale slabe brațe Edvin strâns la piept o ține, Căutând să o învie cu-al său rece sărutat; Nu gândește la pieirea ce era pe lângă sine. Lumea, viforul, potopul, viață, moarte a uitat.

Nimic altă el nu vede decât pe-a sa mult-iubită Și-n vederea astă tristă în inima lui simțind O durere mult mai crudă decât moartea cea cumplită, Fața ei muiată-n lacrimi o sărută suspinând,

Zicând: “Draga mea Selmină! ah! rogu-te, te trezește, Fie-ți milă, o pre-dulce, de-al meu plâns, de-al meu oftat, Mai deschide ochișorii, pe iubitul tău privește! Ah! al tău suflețel poate cătră ceruri a zburat!”...

De-a iubitului său lacrimi și duioasă sărutare Se deșteaptă biata fată din acel leșinat greu, Și-nălțând spre ceruri ochii, c-o adâncă suspinare Zice: “Oh, cât e de mare mânia lui Dumnezeu!

O, tu sfântă, prea-înaltă, ființă misterioasă! Tu care ai locuință în acest cer înfocat, Dumnezeule cumplite! de ce mâna-ți mânioasă Preste noi nenorociții cu urgie-ai apăsat?

Care fu a noastră vina, prea-puternice-mpărate! De vrei să ne pierzi cu lumea care ție a greșit? Au doar sunt atât de grele și mari a noastre păcate? Însă noi n-am făcut altă decât numai ne-am iubit.

Oh! cât ești de strașnic, Doamne, în a ta dreaptă mânie, Cât d-amar este paharul ce-l bem în acest minut!... Ah! din mintea mea nu iasă acel ceas de grozăvie Când în undele turbate pe-al meu tată am văzut.

Cum se lupta împotriva înviforatelor ape, Nevoindu-să să poată păn-la noi a se urca, Și văzând că nu-i rămâne vro nădejde ca să scape Întinses-a sale brațe spre-a mă binecuvânta;

Când deodată preste dânsul căzând valul cu pornire Și d-această de pe urmă mângăiere m-a lipsit; Însă, scumpule Edvine, oricare nenorocire Aș uita fiind cu tine, viețuind cu-al meu iubit...

Dar ce poate face omul împotriva voiei sfinte? Cine poate înțelege scopul ei acel ascuns? Iartă cârtirile noastre, Dumnezeule părinte! Căci ele scap dintr-un suflet ce durerea l-a pătruns.”

Edvin sprijinea în brațe p-a lui scumpă amoreză Ce de silnica suflare a furtunii s-alignea, Căuta nenorocitul ca să o îmbărbăteză, Să-i astâmpere durerea, și aceste îi zicea:

“Draga mea! Nici o ființă pe lume nu mai trăiește, Din obșteasca prăpădire nici un om n-a mai rămas, Numai noi mai viem încă, dar și pentru noi sosește Moartea să ne-mbrățoșeză în acest amarnic ceas.

Cum a rouăi picătură soarele de dimineață O usucă și o scurge, ca și când nu ar mai fi, Astfel, scumpa mea Selmină, fu și trista noastră viață, Se uscă precum și roua, și cât și dânsa trăi.

Dumnezeu acest puternic, a cărui suntem lucrare, Pedepsește pe dreptate pe omul cel vinovat; El ne-au făcut, el ne pierde. — Să ne plecăm cu răbdare, Neuitând că el de este drept, e și mult-îndurat —

Ca un stăpân și părinte ceartă, dar și miluiește, Pentru noi, a sa zidire, îngrijire va avea, El o vecinică viață în ceruri ne pregătește.” — Și — furtuna nu-ncetase, și apa se tot suia!...

De cuvintele acestea Selmina încuragiată, Simți o nouă putere încălzind sufletul său, Cătră cer cu duioșie ochii mai rădic-o dată Zicând: “Lăudat să fie numele lui Dumnezeu!

De-acum poate sosi moartea, ea nicicum mă îngrozește, Căci încai mor mulțămită lângă scumpul meu iubit...” Vorbind încă, iată apa preste dânșii năvălește; Valurile-acoperindu-i în adânc i-au înghițit.

1837, noiemv.