Poezie

Uriașul Daciei

Eu sunt născut, ostașe, în Dacia mănoasă. Unde odinioară moșii mei lăcuia, Ei nu mai sunt acuma! numai ale lor oasă. Și naltele morminte să mai văd înc-în ea!

Acolo eu lumina văzui întâia dată. Cum m-am născut, îndată tatăl meu m-a luat În vânoasele-i brațe, și la marea înghețată M-a dus de m-a scăldat.

Tatăl meu p-acea vreme era vârtos și tare, Slăbi însă acuma, căci a îmbătrânit Și desrădăcinează cu anevoie mare Stejarul ca să-l facă un băț de sprijinit.

Eu acum îi țiu locul, eu am armele sale, Baltagul lui cel mare, arcul cel ostășesc; Eu, care stând pe munte, picioarele pe vale Îmi pui de m-odihnesc.

Când eram copilandru, mergeam adeseori P-a Carpaților vârfuri, pe Pion mă suiam, Capul meu ca un munte, îmi făcea drum prin nori Și cu a mea suflare fulgerile stingeam.

Atuncea iubeam foarte să merg la vânătoare, Ursu-n brațele mele, înădușit murea; Prindeam în fugă cerbii, ciutele, căprioare Asta mă mulțămea.

Și apoi în deseară mă răcoream în mare În spumatele-i valuri bucuros mă scăldam Călăream pe balene, și cu a mele picioare Ale ei line unde pân în fund turburam.

Dar acum ieste jocuri nu îmi mai sunt plăcute, Astăzi iubesc războiul, sângele, foc, omor, Taberile ostâșiii, uciderile crunte, Chinul celor ce mor.

Când s-începe războiul, mă trag și de departe Cum se lupt între dânșii cu liniște privesc; Și de cumva îmi pare c-are dreptul o parte, Pe loc în ajutoru-i furios năvălesc;

Și ca secerătorul în spicele aurite, Ca trăsnetul d-odată într-înșii năbușesc; A lor pavezi și arme, a lor zale oțelite Cu pumnul le turtesc.

Umblu gol totdauna, pentru c-a mea virtute Râde d-ostașii voștri cei cu fer îmbrăcați, Port numai două suliți din doi fraseni făcute Și ăst coif ce-l trag lesne zece boi înjugați.

Nu-mi poate sta-mprotivă orice tare cetate, Iau turnurile-n brațe și în șanțuri le obor, Cu ruinele umplu până în vârf pe toate Ș-apoi întru ușor.

Dacă-n drumu-mi vro apă să-ntâmplă ca să fie O trec far să bag seamă de mare ori mic pârău, Căci până la brâu Istrul abia poate să-mi vie; Tirasul la genuche—și trec în drumul meu.

Când îmi va sosi moartea, ostașe, să luați Trupul meu și cu cinste să-l puneți în pământ, Călătorului pacinic în urmă s-arătați Ce munte mi-e mormânt!