Poezie · 1841
Șalul negru
La șalul cel negru mă uit în tăcere
Și sufletu-mi rece e nemângăiat,
Pentru că de jale, de chin și durere
Este sfășiat!
Eu astăzi la lume a spune voiesc,
Din care pricină cumplit pătimesc.
Când eram mai tânăr iubeam cu dulceață
O gingașă greacă cu părul frumos,
Cu negre sprincene, cu rumănă față
Și trup mlădios;
Căci atunce lesne în amor credeam,
Și amărăciunea-i încă n-o știam.
Iscusita fată cu a sa iubire,
Cu-a ei cătătură ce înflăcăra,
Singurul meu bine, ș-a mea fericire
Pe lume era.
Dar statornicie este pe pământ?...
Credința e vorbă, amorul cuvânt!
Într-una din zile, poftisem la masă
Câțiva buni prieteni, cu care vorbind
Mă simțeam ferice, la greaca frumoasă
Gândul meu fiind.
Căci de zile negre grijă nu purtam;
Vro nenorocire nici macar visam.
Iat-un mârșav jidov vine și-mi șoptește:
“Greaca ta, stăpâne, ce-atât o iubești,
Te vinde pre tine și te viclenește,
Iar tu nici gândești!”
Eu îi dădui aur și îl blăstămăi,
Și pe credinciosu-mi rob atunci chemăi.
Pe calul meu ager sării cu grăbire,
Și lăsându-i frâul ca vântul zburam,
Nu simțeam durere, nici compătimire,
Ca piatra eram.
O negură ochii îmi păinjini,
Și înghețul morței inima-mi slei.
Dar când casa grecei zării de departe,
Slăbi tot curajul și puterea mea;
Zbor, ajung, descalec rece ca de moarte,
Și intru la ea.
O, vai! o, turbare! o, chin nedescris!
Văz... aievea oare sau e vrun rău vis?
Văzui fărădelege, văzui pângărire!
Pe-un arman în brațe ținea strâns la sân,
Ș-a lor buzi lipite arătau simțire,
Numai prin suspin.
Iute ca un fulger paloșul am scos...
C-o cruntă lovire i-am prăvălit jos!
Apoi a lor trupuri călcând cu turbare,
Priveam a fetiței chipul cel plăcut,
Gurița-i deschisă cerea sărutare
Ș-într-acel minut.
Atunci de pe capu-i șalul am luat,
Ș-am șters în tăcere fierul sângerat.
Tot încă țiu minte ruga ei duioasă,
Și cum din grumazu-i sânge gâlgâia...
De-acum se sfârșiră greaca cea frumoasă,
Ș-amoriul cu ea!
De-acum pentru mine zi senină nu-i!
Cui să-mi spun durerea? Amor s-arăt cui?
Robul luă îmbe trupurile-n spate,
Și-ndată ce-a nopței umbră se ivi,
Merse, și în apa Dunărei spumate,
El le azvârli.
Ah! cu trupul grecei în val îngropat,
Ș-a mea bucurie s-a acufundat!
Nici minut, nici oară nu mai am de-atunce
De-amor, de odihnă, ci numai de chin,
Nu mai am ochi negri să mai sărut dulce,
Viața mea-i suspin!
La șalul cel negru în tăcere cat,
Și tristul meu suflet e nemângăiat!