Poezie
Crucelița soției mele
O, cruceliță sântă! eu plângând te-am luat
De pe-a ei buze arse la cea de-apoi suflare;
Simbol dumnezeirei, de ea mie lăsat,
Să-mi fie mângâietoare.
Cu câte fierbinți lacrimi te spăl, o, cruceliță,
De când mi te-au dat mie, ca să te port la sân,
Așa cum te purtară amata muceniță
A boalelor cu chin!
O, Doamne, ce durere simți sufletul meu
Când preotul rostiră molitva de iertare,
Întocmai ca și maica cântând pruncului său,
Cântec de dormitare!
Atunci pe a ei frunte speranța se iviră,
Pe a soției față grații au seninat,
Și pare că și moartea ceva îngăduiră,
Al său lacom vânat.
Vântul îi clătea părul lung pân’ la pământ,
Aruncând câte o viță pe palida ei față,
Precum și chiparosul își mută pe mormânt
A sa umbră măreață.
Din patul ei căzuse una din mânușițe,
Iar cealaltă gingaș pe piept o îndoia,
Și ridicând la gură draga sa cruceliță,
S-o sărute vroia.
Ea buzele gătise pentru acel sărutat...
Dar cu-acea sărutare sufletul ei zburară,
Și tocmai ca tămâia către Cel Preaînalt
La cer se ridicară.
Atunci toate tăcură... iar pe a sa gură rece
Suflarea contenise, și-n pieptul amorțit,
Și pe ochii săi galeși geana vru să se plece,
Însă au țepenit...
Și eu stam lângă dânsa, de moarte îngrozit,
Nu-ndrăzneam să pun mâna pe trupul mult scump mie,
Căci cuvioasa moarte îndată s-au gătit
Lumei ce va să fie.
Eu nu-ndrăzneam, o, Doamne, dar preotul de față,
Dezlegând crucelița de la grumazul ei:
„O, fiule! îmi zice, iată a ta speranță,
Te sfătuiesc s-o iei.”
O, cruceliță sântă, tu prea duios dar ești,
Dar ca să mângâi dorul, acest dar îi dat ție,
Deci un etern amor în mine întărește
Către a mea soție.
Purtându-te la pieptu-mi, la inima ce arde,
Pe dânsa eu aievea și treaz, și-n somn privesc;
A mele lacrimi, însă, cu vreme te vor roade
Cu care te stropesc.
O, simbol de credință, acei ce am iubit
Pe pieptul meu ți-i locul... Deci spune-mi, cruceliță,
Ce-ți șoptea ea atuncea când te ținea lipit
La recea ei guriță?
În ore de pe urmă, când sufletul se stinse,
Când ochii ca de gheață nu mă vedeau plângând,
Și când a ei viață ca zorile se stinse,
Pe fața ei pierind.
Când moartea pe viață zbuciumă ne-ndurată,
Precum zbuciumă vântul un pom până ce-l rumpe,
Crăbindu-se cumplita, soția mea amată,
În mormânt să o surpe...
Dar, cruceliță, nu-mi spui ceea ce ți-au șoptit?
Au doar pe al său înger ruga să mijlocească,
Ca Domnul să-i primească sufletul pocăit
Și-n cer să-l locuiască?
Au doar că pentru mine atunci se ruga poate?
Acelui pus pe cruce între doi aprigi hoți
Să ierte cu-ndurare și grelele păcate
A văduvului soț:
Deci la sfârșitul vieții voi săruta și eu
Locul pe cruceliță unde-au fost a ei guriță,
Ca să se întorloace și suflețelul său
Cu-al meu din împreună.
Ah! de ar fi atuncea de patul meu aproape,
O rudă, un amic să-mi facă jurământ
Că luând de la gură-mi crucea să o îngroape
Cu mine în mormânt.
Pân’ când îngerul morței, morții va învia,
Atunci eu cu copiii, cu soața mult iubită
Vom sta la judecată, fiind umbriți de ea,
De crucelița sântă.