Eroul Ciubăr-Vodă. Fabula fabulelor vechi populare sau Rolando furios moldovenesc

L’homme est de feu pour le mensonge Et de glace pour la vérité 1 La Fontaine Ciubăr-vodă, domn faimos, Lui Papură strănepot, Avea un singur fecior, Frumos ca luna lui mai, Gigât ca un tânăr brad, Vârtos ca un vechi stejar Și viteaz ca un român. Acest fiu când s-au născut, Moașa ce l-au strâns de nas Și l-au prenumit Bogdan, Au tras boghii și au spus Mancei ce l-au aplecat, Ce soție va lua Și câte va pătimi Despre farmece și vrăji; Deci domnișorul Bogdan, Făcându-se flăcăuaș, Tatăl său, domnul bătrân, L-au chemat în curtea sa, Fiind boieri adunați Și după ce l-au pupat, I-au zis: “Fătul meu, să știi Că de-acum vreau să te-nsor, Și mireasă să-ți alegi Fată de domn sau de crai, Ca să nu piară cu noi Al lui Ciubăr soi vestit Din care eu rămăsei; Căci pe faimoșii strămoși Guzanii i-au ospătat”. Atunci Făt-Frumos grăi: “Tată, nu pot să mă-nsor Cu fată de trup de om, Căci baba ce m-au moșit Mi-au spus că ursita mea Zână frumoasă va fi, Ce sub soare n-au mai fost, Deci dă-mi arme și ostași, Să mă duc să o găsesc”. Atunci tatăl lăcrimând Au împlinit voia lui; Și bravul meu domnișor De porneală se găti: Peste trup s-au înarmat Cu cămașă de oțel, Pe cap cu coif cu zebre, Peste coapsă s-au încins Cu paloș de mare preț, Și pe spate aruncă Arc și tulbă cu săgeți, Iar pe piept și-au agățat O platoșă de argint Pe care săpat era: “Ori să mor, ori să găsesc Amata ursita mea”. Apoi scutarul luând, Din piei de bivol făcut Și cu criță blehuit, Se aruncă ca un șoim Pe al său cal, ce era Negru ca corbul la păr, La picioare pintenog, În frunte având o stea, Iar din nări foc slobozind. Deci agățând la oblânc Buzduganul de oțel, Chiar ca vântul s-au pornit Cu ai săi aleși oșteni Peste munți și peste văi; Și nu puțini au ucis Cu vânoasa mâna sa, Hoți cumpliți și groaznici urși Ce în calea lui ieșea. Dar, în sfârșit, ajungând La codri merei, pustii, Au strigat: “Noroc! noroc! Unde ești, vin să-ți grăiesc”. Și iată că dintre stânci O roată au și sărit, Pe care într-un picior Norocul venea spre el, Repede ca un vârtej De mai că nu l-au stropșit, Și zicea: “Ce vrei să-ți dau, Comorile de sub munți, Sau să te fac împărat? Căci eu nu pot s-aleg Cine-i bun și cine-i rău, Și demn de al meu dar, Pentru că m-am născut orb; Însă uneori fac haz Să ajut pe nătărăi”... Iar Bogdan i-au răspuns lui: “Eu sunt, jupâne Noroc, Mulțumit de mintea mea, Și altă nu cer să-mi dai Decât să-mi spui, unde pot Să găsesc ursita mea?” Atunci Norocul i-au zis: “Mergi, Bogdane, spre apus, Nouă zile, nouă nopți, Și pe-al unui munte pisc Pe sora mea vei afla Ursitele împărțind, Însă chibzuind așa: Ca să fie potriviți Acei ce se însoțesc, Pentru că ea are ochi... Și ea îți va da un măr Cu care tu să alergi La izvor sau la pârău: Și acel măr despicând, Din el pruncă va ieși, Ursita mireasa ta, Căreia din al tău pumn Îndată apă să-i dai, Căci negrăbind va muri.” Așa Norocul grăind, S-au și făcut nevăzut. Iar Bogdan, mire erou, Pohodnicul și-au întors, Spre apus l-au îndreptat, Cu pintenul l-au împins, Și ca săgeata din arc Slobozită de un brav La fugă l-au repezit. Aleargă negrul comos, Și zdravănul său picior Unde calcă peste stânci Scapără mii de scântei. Aleargă negrul țintat De nu seamănă a cal, Ci chiar negru nouraș Gonit de un vânt cumplit, Lucind la mijlocul său O steluță când și când Ca ținta din fruntea lui; Fugea negrul pintenog Și lasă în urma sa Munți, câmpii, văi și păduri Și companionii toți; Iar în vârtejul de colb Ale lui picioare iuți Se văd numai fluturând Ca patru albe aripi. Și fuge negrul mereu Prin dumbrăvi de pomi rodiți, Ce clatină a lor crengi, Și cheamă a lui stăpân, Măcar să guste din ei; Dar Bogdan râdea de pomi Și căta de calea sa. Deci copacii mânioși Îl mustrau așa grăind: “Doar de ulcica au pus Cestui mândru nătărău Vreo cotoroanță rea. Doar de naiba l-au luat Călare pe dosul său, Să-l ducă în iad prezent; Căci încotro fuge el Sunt numai prăpăstii, stânci, Și apoi câmpi de arin, Pân’ la muntele cel2 nalt Al pământului sfârșit”. Bogdan, în loc de răspuns, Dă pinteni negrului său, Și toate în urma sa Se tupilă, pier încet, Ca o dungă înnegrind Departe în orizont. Aleargă negrul mereu Peste stânci și peste râpi, Și de ropotul grozav Potcoavelor de argint, Vulturii s-au speriat Și cârâind între ei Zic: “Flăcău neghiob ce ești, Tu ești tâmp și calul tâmp, Că ați venit pe aice; Căci oricine au văzut Acest al nostru pustiu, Stârvul lui nouă l-au dat; Pân’ și zefirul ușor, De vine pe-aici suflând, Se fărâmă printre stânci; Pân’ și noi de ne lăsăm Pe locul unde alergi Balaurii ne înghit”. Iar el în loc de răspuns Le zice: “Fugiți, fugiți, De nu vreți să vă pătrund Cu săgețile ce port”. Deci vulturii sperieți. Zburând roată-n orizont, Se urca mereu în sus, Pân’ când s-au văzut pe cer, Intâi ca niște porumbi, Apoi ca niște lăstuni, Apoi ca niște țânțari, Și apoi încet, încet În nouri s-au mistuit. Aleargă negrul sirep, La nisipiș au ajuns, Și iată un nouraș Despre rumănul apus, Ca din a soarelui disc, Au ieșit și s-au pornit. Și mergând se tot mărea, Se împrăștia pe cer. Soarele îngălbenea Și ziua întuneca; Deci nourul se lățea Și fețele își schimba Ca a fumului clăbuci, Ieșind iarna din hogeag, Când soarele luminos, Dimineața răsărind, Îl vopsește fel de fel, Aci ca când ar ieși Foc pe gură de cuptor, Aci mohorât sau roș Ca sângele închegat. Dar când nourul văzu Alergând Bogdan mereu, Pe luciul de arin, Făr’ a se teme de el, Atunci fața și-au schimbat, Galben-vânăt s-au făcut, Ca pizmașul veninos, Și înflându-se grozav Au zbucnit din sânul său Un vârtej de vânt cumplit; Și spulberând pân’ la cer, Stâlp de arin ca un turn, Răsună un glas din el Cu zgomot înfricoșat, Și zicând: “Unde alergi, O! bravule Făt-Frumos? Și cum îndrăznești să calci În împărăția mea, Când mulți ca tine aicea, În acești câmpi de arin, Eu de vii i-am îngropat, Încălțați și îmbrăcați?” Dar Bogdan, nerăspunzând, Dă pinteni, bate mereu Pe zdravănul său fugaci. Calul zbiară mânios, Ochii lui s-au încruntat, Coama, coada încordă, Se întărtă la fugit, Ca și când ar zbura-n vânt, Mai necălcând pe pământ, Decât când își împlânta În nisip al său picior, Sfârâia ca fierul roș, În apă acufundat. Deci vârtejul mânios Ca uliul se repezi Și peste Bogdan căzând Cu stâlpul cel de arin Când pe șa îl răsucea, Când îl izbea în pământ, Când îi arunca în ochi Spuză, de mai îl orbea, Și când îl înădușea Cu-al său abur înfocat. Însă vârtosul Bogdan Se lupta, se zbihuia Și pe al său zdravăn cal În scări s-au înțepenit, Și în brațe cuprinzând Stâlpul acel de arin, L-au strâns la piept pân’ l-au frânt, Cu dinții au rupt din el Și l-au fărâmat bucăți. Așadar, viforul rău, Văzându-se frânt și rumpt De eroul moldovean, S-au prefăcut în vârtej, Și sorbind nisip din câmp L-au răsucit pân’ la cer, Și de-acolo vâjiind Au vărsat asupra lui Nisipul din al său sân, Ca să-l îngroape de viu; Dar neobositul cal În trei copce s-au izbit, Și cu pieptul răzbătând Prin vârtejul colburos, Au scos pe al său stăpân Din nămolul de nisip. Iar vârtejul, rușinat, Rămasă în urma lui, Lungit gios ca un troian. Deci eroul, ostenit, De primejdie scăpând, Și văzând cerul senin, Și departe-n orizon Culmea muntelui dorit, Lasă calul său încet, Și cu mâna pe grumaz Netezindu-l îi zicea: “O, neprețuite cal, Amicul, scăparea mea, Mai opintește puțin Pân’ la muntele ce văd, Și acolo te-oi lăsa Bine să te odihnești Și ți-oi da din al meu coif Apă rece de izvor, Și pentru păscut imaș De chirău și de trifoi”. Deci calul se-nvioșă, Simțindu-se dezmierdat, Și la fugă se porni, Iar soarele începu Spre sfințit a se pleca; Aerul se limpezi Ca cel mai curat cristal; Și-n acel timp liniștit Altă nu se auzea, Decât numai sfârâind Nisipul ce arunca Calul cu al său picior Sau vreun țânțar flămând Bâzâind pe la urechi. Însă deodată zări Obositul călăreț, În pustiul acel sterp, Pe un troian de nisip, Înălbind un șirag lung De călăreți înarmați; Deci scuturând din dârlogi, Dă știre negrului său Ce are de petrecut; Și nepregetatul cal Îndată s-au încordat, Forăind cumplit din nări Și din ochi scântei vărsând; Iar inimosul Bogdan, Buzduganul său luând, Răcnește înfricoșat: “Feriți în lături din drum, Feriți de sunteți oșteni Și de vreți ca să trăiți; Iar de sunteți arătări, Eu pe crucea mea vă jur Să pieriți din calea mea Ca dracul de tămâiet”... Însă lui nu i-au răspuns Matahalele ce stau, Nici de cruce au pierit; Deci bravul meu domnișor Se mira în gândul său Cum acele arătări De brațul lui nu se tem, Nici de cruce au pierit! Dar când s-au apropiat, Văzu înaintea sa Cavaleri încremeniți, Înzăuați și înarmați, Și stând toți călări pe cai. Atunci el au înțeles Că acești nenorociți S-au fost pornit ca și el Să-și afle ursita lor Tot în muntele știut; Dar al pustiului domn, Viforul neândurat, Îi înghițise de vii, Viscolindu-i cu arin; Și după ce i-au topit, Tot el i-au și dezgropat, Ca oricare călător Să vadă puterea sa. Al nostru însă român, Rămânând nebiruit, Trece buzna printre ei Cu pieptosul său fugar, Și îndată ce-au atins Șiragul de călăreți, Cu toții s-au povârnit Și s-au risipit sunând În ale lor zale de fier, Chiar ca nucile în sac; Iar din a lor căpățâni, Curgea pârâu de nisip Pe unde fusese ochi, Gură, nasuri și urechi. Deci Bogdan, bun sănătos, Pân’ la munte au ajuns, Al cărui vârf trecea Peste nourii ușori, Iar cu temelia sa Pân-în al mărilor fund. Deci soarele au apus După muntele înalt, Și stelele începu Să clipească în senin Ca niște de aur ochi, Ce se uita la Bogdan, Țintă, ca când se mira; Căci ele prea rar vedea Alt om pe-acolo umblând. Deci eroul ostenit Opri obositul cal Lângă un șipot curat, Ce din munte izvora Și în coif apă luând Întâi calul adăpă Și, făr-a se îngriji, I-au dat drumul la păscut Pe-a muntelui costișăeî Acoperite de flori, Căci acest credincios cal, Întocmai ca un dulău, Pe al său stăpân amat Îl păzea și-l apăra, Și treaz fiind și în somn; Iar Bogdan au adormit Lângă frumosul izvor, Cu capul pe-al său scutar. Deci eu să doarmă îl las, Fiind și eu ostenit, Și contenesc să vă spui, Boieri cuminți ce-ascultați, Ceastă fabulă a mea Pân’ și dumneavoastră toți Nu-ți zice precum zic eu Că ceea ce eu v-am spus Chiar așa au fost, au fost

Zorile de după munți Începur-a se ivi Și pe cât se lumina Somnul se împrăștia Al bravului meu Bogdan, Pân’ când s-au și deșteptat; Și frecându-se la ochi, Și căscând de două ori, S-au sculat și s-au pornit Pe naltul munte în sus; Deci cât mai sus se urca, Felurimi de flori găsea Picurând de pe-a lor frunzi Lacrimi chiar ca de brilant, A răcoroaselor zori, Care zori, încet-încet, Revărsând lumina lor, Trezea și învioșea Pe somnorosul Bogdan. Alămâi și portocali, Chedri, dafini, chiparoși Cu a lor poame cu gust Pe Bogdan ademenea, Printre care mai creștea Roze, crini și iasomii; Ș-apoi toate la un loc Mirosind îl amețea. Iar când mai asculta el Păsările ciripind, Mai de tot se buimăcea; Încât întru adevăr Acest munte minunat Era demn de lăcaș Ursitelor omenești. Deci în al muntelui vârf Sumețul mire sosind, Au văzut din văi adânci Ridicându-se încet Neguri chiar ca norii groși Ce se dezvelea încet Pe al muntelui costiș, Ca niște valuri de pânzi; Apoi l-au împresurat O pâclă ca un noian, Încât Bogdan socotea Că nourii l-au răpit, Dar soarele repezi O rază chiar ca un sul, Și, spărgând nourii groși, Răzbătu încetișor Întâi pe-al muntelui vârf, Apoi prin văi și prin râpi, Și prin grotele adânci, Și-n sfârșit, împrăștiind Nourii întunecați, Au ieșit biruitor Din lupta ce i-au fost dat Negurile de prin văi. Bogdan, mai încremenit De al soarelui răzbel Și de biruința lui, Se uita uimit la el!!! Dar deodată au văzut Un nouraș luminos Că spre dânsul s-au lăsat, Pe care o zână sta, Ce purta pe al său cap Coroană de mare preț, Și pe trup un veșmânt alb, Fiind vopsite pe el Ursitele omenești; Unele cu cap de drac Și în mâna lor ținând Cociorve, bice de foc Pentru bărbații mișei, Altele coarne de cerb Pentru fruntea celor tâmpi, Alte ursite era Cu chipul frumos și blând Ca îngerii mângâioși Bărbaților norociți... (Însă de-aceste figuri Prea puține se vedea.) Iar cele multe era Cu capul înhobotat, De nu se putea afla Ce chip și caracter au... Deci acea zână ținea În dreapta corn de belșug Plin de roduri și de flori, Iar în stânga smoc de șerpi. Deci ea lui Bogdan i-au zis: “Eu împărăteasă sunt Ursitelor omenești, Și care mie îmi plac Și sunt la fapte onești, Soție bună le dau Din îmbelșugatul corn, Iar muritorilor răi, Ce sunt mândri sau pizmași, Le arunc din acest smoc Al șerpilor veninoși. Tu, însă, care te tragi Dintr-o viță ce iubesc A lui Ciubăr domn vestit, Lui Papură strănepot, Îți dau ție acest măr În care s-au zămislit Ursita soția ta, Pe care eu ți-am ales Dintre ale mele zâni Ca să te pot ferici. Deci ție ți-au spus prea larg Norocul, fratele meu, Ce să faci cu acest măr; Însă, Bogdane, să știi, Că multe ai să pățești, Pân’ când te vei însoți Cu mireasa care-ți dau”. Aceste vorbe grăind, Împărăteasa pieri, Și pe capul lui Bogdan Cunună de trandafiri Aruncă din al ei corn; Iar în mână s-au trezit Bogdan cu un măr domnesc, Cu care el alergând Pân’ sub munte la izvor, Îndată l-au despicat, Și dintr-însul au ieșit Pruncă cât un puișor Mândrișor și mititel, Și gurița sa căscând, Apă cerea de băut, Căruia bunul Bogdan Din pumnul său i-au și dat; Apoi în năframa sa Învelit l-au pus în sân, Și încălecând pe cal, Chiar ca vântul s-au pornit Înapoi spre țara sa, Unde degrab’ au ajuns; Căci nimic în drumul său Nu l-au oprit la întors. Deci bătrânul domn Ciubăr Zi și noapte aștepta Să-și vadă fiul viind. Și zărind din foișor Ridicându-se pe deal, Ca de vânt un mare colb, Și un călăreț frumos Ca săgeata alergând, Îndată au înțeles Că Bogdan se întorcea; Și-naintea lui ieșind Bătrânul domn cu alai, În brațe au primit Pe mult dorit fiul său, Și în frunte l-au pupat. Iar Bogdan i-au pus în pumn Mireasa ce și-au adus, De care prea s-au mirat Ciubăr, înțeleptul domn; Dar pricepând mai apoi Că este de zână pui, Ciubăr nu s-au mai mirat, Ci s-au făcut ei nănaș, Numindu-o din botez Ileana cea cu păr lung (Cosânzeana la români); Iar cununa cea de flori Ortodoxul meu Bogdan La icoană o au pus. Deci miresei înadins Leagăn de aur făcu Și mancă i-au însemnat Pe soția unui crai, Ce-o sclăvise în răzbel Faimosul domn Ciubăr; Dar ades au trebuit Leagănul de prefăcut, Căci zâna creștea în trup Cât într-o lună pe zi, Pe lună cât într-un an; Și în sfârșit în doi ani Ea era de măritat. Iar pre cât am auzit, Și chiar mândrețele ei Sporea pe zi ce mergea; Părul ei galben și lung Ajungea pân’ la călcâi, Și pe spate rășchirat Ca peteala strălucea; Ochișorii ca de șoim În inimă răzbătea; Iar gurița îi era Ca cireașa pe la mai, Și dinții ca un șirag De mărgele potrivit, Și ca ghiocii de albi. Naltă, gigâtă la stat Ca nuiaua de alun, Și mijlocul ei curmat Ca și al leoaicei trup, Ca porumbița la piept Și ca lebăda la gât, Iar mânușițele ei Chiar ca de ceară era, Și piciorușele ei În pumni le puteai lua. Deci galantonul Ciubăr Zestre nurorei i-au dat Scule de aur leit, Odoare de mare preț, Șapte târguri de negoț Și trei sute de moșii, Iar de țigani mii de mii. Și de nuntă s-au gătit, Poftind vecini domni și crai Și eroi din alte țări, Ca să se întreacă ei La harță și la dejghin Asemenea au adus Voinici știuți de vârtoși Să se lupte cu ai săi; Și vânătorii domnești Au adus din munți pustii Cecale și urși cumpliți, Și zimbri înfricoșați, Ca să se lupte morțiș Cu zăvozii ungurești Ce se numea medeleni. Iar curtea s-au podobit Pe la ferestri, pe la uși Cu crengi și cununi de flori, Prin odăi s-au așternut Covoare de mare preț, Și jilțul acel domnesc Cu stofă și catifea S-au îmbrăcat peste tot, Dezvelind deasupra lui Steaguri ce-au fost câștigat Eroul domn Ciubăr De la învinșii în răzbel. Pe pereți s-au înșirat Armele vechi strămoșești. Deci să nu mai prelungesc, Ca să vă fiu urât, Amici și lectorii mei, Eu nu cutez să vă spui Câți boi și oi s-au ucis De fripturi pentru popor, Poleind coarnele lor Cu aur și cu argint, La câte buți s-au dat cep De mied, vișinap și de vin. Câți marțoli s-au ridicat, Înfigându-i în pământ, De a cărora vârf nalt Năfrămi cu bani s-au legat Pentru cei ce vor putea Să se cațere pe ei, Câți brazi din munți s-au adus, Pe carii i-au răsădit Pe drumuri și prin oraș, Acățând pe vârful lor Stegurele fel de fel, Clopoței bucăți de șăc, Care ziua se vedea Ca un codru înflorit, Și noaptea tot acei brazi, Fiind de candele plini, Cer cu stele semăna; Iar când vântul aburea Clătind ramurile lor, Groaznic sunet se făcea, Ca când menea a răzbel; Asemenea de prisos Socotesc să vă mai spui Câți beceri și bucătari S-au chemat din alte țări, Ca să facă fel de fel De mâncări și bunătăți, Și jigănii de zahar, După cum: cloște cu pui, Ce se numea marțepan, Păuni, lebede, cocoși, De se părea că sunt vii. Deci ale nunții gătiri De le-aș spune până mâni, Nu le voi putea sfârși, Însă vă fac cunoscut Că nunta s-au hotărât Pe-a doua zi negreșit; Iar oaspeții toți trudiți, După ce au făcut chef, Și lăutarii domnești, După ce au hăulit, Lado-Mano* i-au cântat Miresei cum era dat Când peteala se-nșira, Apoi toți au adormit. Dar iată tocmai în zori Deodat-au răsunat Clopotul de dandana, Și răcnete pân’ la cer Din orașul ce ardea, Cu clocot se ridica, Strigând poporul: “Săriți, Că tătarii ne-au călcat, Săriți că cu toți pierim De a lor junghi otrăvit, Nu lăsați, că ne iau sclavi, Ne pradă și ne dă foc; Iată că biserici sparg, Le jefuiesc și le ard, Și pe preoți îi ucid, Altarele jefuiesc!”... Deci Ciubăr domnul bătrân Și cu tânărul său fiu, Trezindu-se sperieți, Cu oaspeții adunați, Voievozi și crai viteji, Servi, comișei și paici, Cu toții s-au înarmat, Și din buciume trăgând, Adună puțini oșteni Ce se afla în oraș, Și pe cai încălecând, Cu toții au năvălit Cu iuțeală în tătari. Iar Bogdan intrând în ei, Cu paloșul făcea drum, Tăind hăbuc pe tătari, Ca pe curechi sau bostani. Căci unii tătari fugea Făr’ de cap sau făr’ de mâini, Alții se ținea pe cai Sau cu jumătăți de trup, Sau pân’ la brâu despicați. Asemenea ceilalți Voievozi și crăișori După pilda lui Bogdan Tăia tătarii ciopăți, Dar bătrânul domn Ciubăr, Lâng-o biserică stând Unde păgânii prăda, Rândui oștenii lui Ca să-i ia prizonieri. Însă-n biserică sta Însuși hanul tătăresc, Care, trântind la pământ Al Maicii Domnului chip, Sub picioare îl ținea, Și cu mâinile rupând Podoabele de pe el, Aur și mărgăritar, Și pietre de mare preț, Își umplea desagii săi. Acest han, cel mai cumplit Din crâmgherii cei vestiți, Era și cel mai amar Al Moldovei prădători El singur numai avea O armă, lucru drăcesc, Neștiută la români Pe timpurile de-atunci; Căci hanul, de multe ori Când era înconjurat Despre bravii moldoveni, Cu dânsa îi speria Și dintre dânșii scăpa. Această armă era Ca o țevie de fier Astupată la un fund, Lângă care fund avea O prea mică borticea; Deci în țevie puind Un fel de praf vânăt, sur, Și ca un nastur de plumb, Apoi un chibrit aprins La tigăiță țiind, Pulberea se aprindea, Și din țevie zbucnind, Ca fulgerul scăpăra Și ca trăsnetul buhnea, Și acel nastur de plumb Așa de iute țâșnea, Că prin zale de oțel, Prin piei de bivol, prin fier Răzbătea, și omora Pe acel mai brav oștean Făr-a ști cine și cum Tâlhărește l-au ucis. Deci al tătarilor han, Temându-se cu Ciubăr Să se bată piept la piept, Căci odată la răzbel Cutezase de cercă Tăioasa sabia lui, Și o ureche pierdu Pentru aceea acum Îndată ce l-au zărit, L-au pitit tocmai în piept Cu arma, lucru drăcesc, Și când focul au buhnit, Ciubăr parcă n-au mai fost. Iar oștenii, sperieți, Fugeau care încotro, Sau cădea jos la pământ. Atunci păgânul tătar, Tăind capul lui Ciubăr, În suliță l-au luat; Și încălecând pe cal, Spre câmp de fugă plecă, Și s-au făcut nevăzut; Dar inimosul Bogdan Pe tătari i-au interit Și de tatăl său aflând, Că hanul l-au fost ucis Și că capul i-au luat, Începu a-l căuta; Însă neputând a ști Încotro au apucat, Răcnea ca un leu cumplit Ce puii și-au fost pierdut, Alerga în toate părți, Prin codri și munți pustii. Dar pe tătar negăsind Atâta s-au rătăcit, Că n-au putut nimeri La curtea sa înapoi, Ci a treia zi zări Pe al unui munte vârf Un palat foarte frumos Înconjurat de livezi Deci dar Bogdan apucă Spre acel munte înalt, Și iată în calea sa Un râu lat și țărmuros, Peste care era pod, În capra căruia sta O stahie, urieș Înzăuată prea ciudat, Pe cap având ca un coif O scoică cât un căuș, Și trupul său îmbrăcat Întru o piele de zmeu, A căruia solzi luceau Ca când erau de argint, Iar în mână învârtea Un paloș mare cu zimți Ca când era herezeu; Acea stahie era Călare pe lup turbat, Și îndată ce văzu Pe hirișul domnișor, Se repezi drept la el Cu paloșul ridicat; Dar sulița lui Bogdan Era groasă cât un par, Și în mâna lui fiind, Chiar ca trăsnetul lovea; Căci el zdravăn opintind Pe al său negru sirep, Mai degrabă au ajuns Al suliței sale vârf În al stahiei gâtlej Decât paloșul la el. Și stahia au căzut De pe lup jos la pământ. Deci Bogdan au și sărit De pe cal deasupra ei Și capul i-au retezat; Dar numai cât s-au întors Și capul s-au prins la loc; Deci el iarăși au tăiat Trupul ei în patru părți, Și numai cât s-au întors Și stahia s-au sculat, Ca când nimic n-au pățit. Atunci Bogdan auzind Că calul său forăia, S-au întors și au văzut Groaznicul lup năvălind Ca să-l apuce de bot; Dar Bogdan au și înfipt Sulița în piept la lup, Și foarte s-au minunat Că el pe lup ucigând Și stahia au pierit. Deci atunci au priceput Că fermecători erau Ceste două arătări; Apoi, făcându-și trei cruci, Pe calul său au sărit, Și pe pod buzna trecând, În munte s-au și suit La palatul cel frumos, Și la poartă ajungând, Înainte i-au ieșit Fecioare vro douăzeci, Îmbrăcate prea frumos În straie albe și flori; Iar între dânsele sta O zână, stăpâna lor, Pe care nici Rafael, Pictorul cel renumit, Nu o putea zugrăvi, Și nici eu să spun nu pot Cât de frumoasă era, Decât atâta vă zic Că ai ei galbeni zulufi, Pe la tâmple împletiți, În cosițe mărunțel, Ca găitane de fir Erau încujbați puțin Pe grăsuții obrăjei, Rotunzi, albi și rumeiori. Iar părul ei despletit, Ca mătasa răsfirat, Cădea și se-nvăluia În unde și în verigi, Pe un boi cam grăsuliu, Și bun în brațe de strâns; O viță însă de păr Zefirul o arunca Pe un piept ca de omăt, Unde se vedea săltând Prin subțire burangic, Două țâțe ce era Ca două mere domnești. Deci puteți a judeca, Înțelepți ascultători, Cât de bine se prindea Pe un chip alb ca al ei Două roze în obraji, În buze un bobocel, În guriță niște dinți Chiar ca de mărgăritar, Ochii verzi ca de smarald, Ce prin gene negre lungi Galeș la lume privea, Ca când era somnoroși; Apoi al ei picioruș, Ce era mic, grăsuliu, Și alte grații a ei Eu nu pot să le mai spui, Decât știu că pe Bogdan, Ce o privea buimăcit, Coborându-l de pe cal Ca pe un de paie snop, De o mână l-au luat Și cu un glas mângâios Ca sunetul de izvor I-au zis: “De mult te aștept În împărăția mea, O, tinere domnișor, Ca să te pot primi; Căci mi-i drag să primesc Eroi ca tine faimoși; Deci vin în palatul meu De vrei să te fericesc În toată viața ta”. Bogdan nimic n-au răspuns Ci mergea unde vrea ea Ca un neghiob fermecat; Și fecioarele cântând Din organe fel de fel, Și cu viersuri foarte dulci, Cu totul l-au frăgezit, Însuflețindu-i amor. Iar la palat ajungând, Câțiva ciocoi îmbrăcați Tot în fir și urșinic, De subsuori l-au luat Și la feredeu l-au dus, Și după ce l-au spălat Și trupul i-au miresmit, L-au îmbrăcat în caftan De o stofă foarte grea Și în cămară l-au dus La zâna ce-l aștepta Cu un ospăț răsfățat De bucate foarte rari, Ce nici Ștefan-vodă cred N-au mâncat la masa sa. Și nici paharnicii lui Să-i dreagă nu au găsit În podgorii la Cotnar Așa vin și pelin vechi Ca cel de zână gătit Pentru frumosul Bogdan. Deci mâncând și bine bând Dintr-un blid, dintr-un pahar, Acești doi amorezați, Și-mbucându-se cu drag Chiar ca niște hulubași, Au adormit amândoi. Și eu să doarmă îi las, Și contenesc să vă spui, Boieri cuminți ce-ascultați, Ceastă fabulă a mea, Pân’ și dumneavoastră toți Nu-ți zice precum zic eu, Că ceea ce eu v-am spus Chiar așa au fost, au fost.

Al lunii corn se ivi Ca de argint poleit, Printre copacii tufoși Ce ferestrele umbrea Cămării unde era Amorezii fericiți. Și o rază au izbit Pe Bogdan tocmai în ochi; Dar el nici că s-au trezit, Și luna au asfințit. Iar a doua zi târziu, Când soarele era sus De nouă suliți pe cer, S-au deșteptat somnoros, Și după ce s-au trezit, Amândoi au mai căscat, Și zâna-n palme bătând, Îndată au răsunat Viersuri de mulți lăutari Și organe fel de fel. Deci în cămară intrând Multe fete și ciocoi Cu haine de mare preț, Pe zână o îmbrăcă După moda de atunci; Iar pe frumosul Bogdan, În loc de strai bărbătesc Și de arme oștenești, Ciocoii l-au îmbrăcat Cu cămașă de melez, Ce pe la mâneci și piept Avea grele cusuturi, Cu sârmă și cu mărgean, Ce altițe se numesc; Și apoi l-au pregiurat Cu fotă peste mijloc, Și coapsele i-au încins Cu un colan foarte scump, Care sub piept se-ncheia Cu două paftale mari De aur curat leit; Iar în picioare i-au pus Conduri cu călcâiul nalt, Și apoi de subsuori Prin cămară îl purta Ca să-l deprindă cu ei. Apoi zâna l-au luat, Și punându-l în genunchi, Pletele i-au pieptănat, În gâțe le-au împletit, Și colătău le-au făcut, În vârful capului lui, Iar la gât ghirdan i-au pus De smarald și de rubin; Și apoi l-au rumenit, Mustățile i le-au ras, Urechile i-au bortit Și cercei i-au aninat. Apoi l-au luat cu ea La primblare prin livezi, Unde șezând amândoi, Se sărută ne-ncetat, Și din pomii încărcați De portocale, smochini Și feluri de bunătăți Gustau și se desfătau. Și așa în toate zile Fostul odată erou În aceste desfrânări Își petrecea viața sa, Mâncând, bând și sărutând. Dar ca să se ia mai mult, Zâna l-au pus de țesea La burangic sau melez, Iar seara furcă îi da, Și cu fetele torcea, Sau împletea la colțuni. În sfârșit, așa trăind, Bietul Bogdan, fermecat, Multe luni și câțiva ani. Muieratic se făcu. Și așa se mișeli, Că se temea și de mâți, Sau vânt mare de bătea Ori fulgera, sau tuna, El cădea jos leșinat. Dar odată adormind Zâna trudită de șăgi, Pe a lui Bogdan genunchi, El îi lua când și când O mânușiță de-a ei Și o săruta oftând. Dar iată că au văzut Pe a ei scumpă brățea Un baier de matostat Cu multe scrijilituri, Ce foarte se potrivea Cu slova ce au fost scris Împăratul Solomon În solomonia sa, Pe care carte citea Prea ades domnul Ciubăr. Deci Bogdan încetișor Au desprins acea brățea, Ca să vadă nu cumva Să citească va putea Pe baierul fermecat; Și îndată ochii lui Mare minune văzu, Căci brățeaua desprinzând, A sa zână pe genunchi În babă se prefăcu Cu așa chip de grozav, Că Bogdan s-au speriat Și de la el o zvârli. A ei piele pe obraz Chiar ca punga s-au zbârcit Când cu baierul o strângi; Și așa s-au flecuit Ca un mârșav seftian, Iar din părul cel frumos Câteva vițe de floci Alb-galbene se zăreau, Sub o tichie de șam. Niște ochi ca doi cărbuni Ca ai mâței strălucea; Iar barba cu nasul ei Mai îi astupa de tot Gura, din care ieșea Un singur colț ascuțit; Și trupul ce era gol Cu picioare și cu mâini Chiar cu broasca semăna, La piele și la boia, Mai având și dinapoi O codiță ca un țap. Iar când s-au întors Bogdan Și la sine s-au uitat, S-au văzut cu totul gol Și chiar ca un feteleu Făr’ de mustăți și cu gâți; Căci pierise tot atunci, Și straiele de pe el Cu juvaieruri cu tot, Și palaturi, și livezi, Și demonii ce slujea, Ca când ar fi fost ciocoi; Iar el singur rămânând Pe un munte foarte nalt Înconjurat de păduri, Și deasupra lui zburând Buhne, cucuveici și corbi Și scârbelnici lilieci. Deci atunci înțelegând Că el fermecat au fost De-acea cotoroanță rea, Au luat un bolovan Și capul i-au sfărâmat; Apoi în genunchi căzând, Mulțumi lui Dumnezeu Că de dânsa l-au scăpat Și de a ei vrăji drăcești, După care se porni Dincotro au fost venit, Iar calul lui, ce păștea Sub munte lângă podeț, Îndată ce l-au văzut, Au alergat nechezând La voinicul său stăpân; Dar mai nu l-au cunoscut, Văzându-l în piele gol; Însă cum l-au mirosit, A zburda au început, Și-n capra podului stând, Cu copita sa bătea, Ca când spunea lui Bogdan Că a lui arme era Mistuite acolo. Deci voinicul căutând, Le-au găsit toate sub pod Îngropate în nisip, Cu al calului tacâm, Și înarmând trupul său, Și pe cal șeaua punând, Pe dânsul s-au aruncat Și ca vântul s-au pornit Încotro ochii l-au dus, Pân-în sară alergând. Dar deodată auzi Un țipăt foarte cumplit În codru de-a dreapta sa, Ca când cerea ajutor; Și mergând la acel loc, Au văzut un tricolici Pe o fecioară gonind Foarte frumoasă la stat, Cu dulce și galiș chip, Și purtând pe trupul său Un veșmânt vânăt cu roș, Pe piept cruce de briliant, Și peste umăr un arc Și cucură cu săgeți, Iar din fruntea sa ieșea Chiar ca o limbă de foc; Și repede ea fugind, Lungul ei păr rămânea Înapoi în urma sa; Iar tricoliciul vrăjmaș, Prinzându-l cu-a sale căngi, După dânsul o trăgea. Deci Bogdan s-au repezit, Și cu paloșul lovind Pe tricolici după cap, L-au și zburat de pe trup. Dar trupul rămase viu, Și pe fecioară lăsând, Au început a fugi, Iar capul, săltând pe jos, Clipea din ochi și râdea, Clănțăia groaznic din dinți, Apoi, scuipând pe Bogdan, S-au dus iute rostogol După trupul ce fugea Și în codru s-au ascuns. Deci fecioara, la Bogdan Viind, l-au îmbrățoșat Și foarte i-au mulțumit De servisul ce-au făcut, Zicând: “Bravule, să știi Că eu o genie sunt Menită de Dumnezeu Pe români să orcotesc Cât vor fi buni patrioți Și neamul nu-și vor corci, Având putere de sus Să descântec, să desfac Pe românii fermecați De fermecători, de strigi Ce demonul cel pizmaș În țara ce ocrotesc Foarte multe au trimis; Deci ele mă prigonesc Și de mult m-ar fi ucis, Sau poate mă otrăveau, Dacă aș putea muri; Însă pozne tot îmi fac, Că trimit draci fel de fel Să mă supere aici Îndată ce mă ivesc Din iezerul cest adânc, Unde îi palatul meu. Deci tu fiind prigonit, De când mă-ta te-au născut, De fermecători și strigi, Din pricină că Ciubăr, Vestitul domn, tatăl tău, Credea în solomonii; Pentru aceea și el De-arma dracului pieri, Ce hanului tătăresc Un mare fermecător Din Eghipet i-au fost dat, Învățându-l fel de fel De farmici diavolești, Cu care te-au și orbit De nu l-ai putut găsi Când te-ai luat după el; Ba încă ți-au și trimis Pe dracul, sau un vânt rău, Care în munte te-au dus La striga acea mai rea Din câte pe-aicea au fost. Și tot acel han cumplit Acum iarăși se porni Ca să prade țara ta Și pe tine să te ia; Iar tu, măcar că ești brav, Lui nu poți să-i faci nimic, Căci zaua și coiful său, Ce-s fermecate de el, Nici o armă nu le prind. Eu însă voi încânta Junghiul care porți la șold, Cu care poți să răzbați Amarnicul han tătar, Iar ca să-l poți omorî, Tot drept în piept să izbești, Unde avanul de han Poartă baier fermecat, Ce este puterea sa, Fiind în baier cusut Un deget afurisit, Câteva fire de păr Din barba lui Solomon, Și alte lucruri drăcești”. Genia așa grăind, Au luat de la Bogdan Junghiul ce purta la șold, Și șoptindu-i nu știu ce, În iezer l-au împlântat, Și apoi suflând pre el, L-au șters cu al său veșmânt Și l-au întors lui Bogdan. Și iată că începu Să clocotească mereu Munții și codrii vuind De-a tătarilor strigări, Ce pârjoleau și robeau Pe bieții locuitori; Iar populul, speriat, Striga cerând ajutor, Și zicând: “Unde-i Ciubăr, Al nostru părinte bun, Unde-i fiul său Bogdan, Să ne scape de tătari, Ce ne mână ca pe boi Și ne taie ca pe oi; Să ne scape de țigani, Ce domnesc în curtea sa, De când bunii noștri domni Au pierit și ne-au lăsat!” Deci Bogdan s-au înfocat, Auzind populul său Că îi cerea ajutor, Și, încălecând pe cal, Au alergat spre tătari, Măcar că oști nu avea. Și iată că-ntâmpină Pe avanul han viind Singur între doi mârzaci, Căci prădătorii tătari Rămaseră-n urma lui, Deci Bogdan strigă la el: “Stă, câine, de ești deliu, Stă cu mine să te lupți Că eu am să-ți răsplătesc, Am să te jupoi de viu Și din titva ta să beau!” Iar tătarul, cunoscând Pe Bogdan, dușmanul său, Foarte s-au învoioșat Că în mână i-au picat, Și i-au zis: “Vină, gheaur, Vino, capul să-ți retez, Așa cum am retezat Pe a tătâne-tău cap, Pe care l-am pus în par Și spre țintă l-am menit Copiilor tătărești; Dar de prăștii, de săgeți, Acea titvă s-au sfărmat, Și am venit înadins Să iau căpățâna ta!” Grăind așa amândoi, Ca leii se repeziră Unul la altul răcnind; Și măcar că s-au izbit Cu mâzdracele în piept, Dar ei au stătut pe cai Chiar ca turnul neclătit; Iar mâzdracele s-au rumpt, În așchii s-au tăndurit, Dintre care câteva Pân’ la soare au ajuns, Și de-acolo luând foc, Arzând, căzur’ pe pământ. Atunci dușmanii, cruntați, Săbiile au golit, Și se lovir-amândoi În a coifului zebrea; Dar pe a lor gratii tari Săbiile lunecau, Făr-a le putea tăia. Deci începură să-și dea Mai groaznice lovituri Peste zale, peste coif, De scânteile curgeau; Dar ei sta nevătămați, Ca când grindina cădea Pe două de cremeni stânci. Însă sânge mai întâi Tătarul au slobozit Îndrăznețului Bogdan, Căci lovind pavăza lui Cu sabia ce era De un fier scump de Damasc, În două o au tăiat, Și cu vârful ajungând Platoșa lui de pe piept, Printr-însa au răzbătut, Și ca fulgerul cumplit Paloșul acel tăios Pe piept, pântece, picior Căzând le-au și scrijelat; Dar nu au pătruns adânc, Însă lăsă după el Plagă ca un găitan. Bogdan, dacă s-au simțit Că tătarul l-au cruntat, De mânie se-nfocă, Și sabia ridicând Așa îl trăsni în coif, Că l-ar fi tăiat hăbuc De n-ar fi fost încântat; Dar tătarul ameți, Îi țâșni sânge din ochi, Căzu pe-al calului gât, Mâinile lăsând în jos Și picioarele crăcind, Încât abia se ținea Să nu cadă de pe cal; Iar paloșul îl scăpa Dacă n-ar fi fost legat De braț cu un lănțujel; Deci calul lui, speriat De trăsnetul ce-auzi, S-au întors în loc cu el Și începu a fugi. Bogdan însă au stătut, Socotind tătarul mort; Dar iată că l-au văzut Că, sculându-se pe șea, Se întorcea iar spre el, Și hrăpind chiar ca un leu Zicea: “Câine de creștin, Sfârșitul tău au sosit!” Iar când s-au apropiat, În scări s-au și ridicat, Și cu amândouă mâini Sabia sa apucând, C-o lovitură au vrut Să despice pe Bogdan; Dar îngerul păzitor Al creștinului Bogdan Îi apără capul său, Și paloșul tătăresc Căzând chiar ca un satâr Pe capul calului său, I l-au despicat pe loc. Bogdan, sărind de pe cal, La tătar s-au repezit, De barbă l-au apucat, Și izbindu-l drept în piept Cu încântatul său junghi, Zalele i-au răzbătut Și inima i-au pătruns. Încât al junghiului vârf De un palmac au ieșit Prin spata de dinapoi; Și apoi de pe cal jos Trântind pe dușmanul han, De arme l-au dezarmat, De piele l-au jupoiat, Căpățâna i-au tăiat, Și făcându-și mâzdrac nou, În vârful lui l-au luat, Și pe calul tătăresc Voinicul încălecând, Către zână s-au întors. Acolo mazdracul său, Înfigându-l în pământ, S-au tologit lângă el, Și la al hanului cap Cu mulțumire privea, Iar mârzacii sperieți, Ce venise după han, Văzându-l că au pierit, Au rupt de fug’ îndărăt, Și înștiințând pe oști Că hanul lor s-au ucis, Toți a fugi începură, Așa de înspăimântați, Că românii prizonieri La îndrăzneală luând, Cu coasele îi tăia; Iar fetele, apucând Cociorve și umblăcii, Capetele le zdrobea; Și așa scăpar-atunci Nenorociții români, De crâmgherii cești cumpliți. Deci genia s-au ivit Din al său iezer adânc, Și dezbrăcând pe Bogdan De armele ce purta, Plăgile lui le-au spălat Și le-au vindecat pe loc, Ca când n-au fost plăguit, Ș-apoi înarmându-l iar, I-au zis: “Bogdane, să știi Că ai să fii domn faimos, Căci tu ai să biruiești Și pe alți vrăjmași cumpliți, Și că din prăsila ta Vor ieși mulți domni viteji, Moldovei ocrotitori Și românilor părinți; Dar vița soiului tău, Cu vreme părăginind, În Moldova vor domni Mulți grecomani limonjii”... Multe de-aceste grăind, Ce cu mintea nu le ții, Genia l-au descântat, Și în fața lui suflând, I-au dat de aur inel, Și iarăși i-au zis așa: “Bogdane, acest inel Din deget să nu-l mai scoți, Căci el te va apăra De farmece țigănești, Ce în curtea ta acum, De când acolo nu ești, Țiganii tăi făptuiesc. Iar ca să poți nimeri La curtea ta înapoi, Eu o săgeată slobod Și tu de ea să te ții”. Atunci genia scoțând Săgeată din tulba sa, Și încordând al său arc, Spre răsărit săgetă. Deci Bogdan s-au aruncat Pe calul cel tătăresc, Și la ciochine legând Al ucisului han cap, Ca vântul s-au repezit, Tot săgeata urmărind. Deci eu tac, nu vă mai spun, Boieri cuminți ce-ascultați, Încotro au apucat Bogdan, al meu făt-frumos, Pân’ ce dumneavoastră toți Nu veți zice că ce-am spus Chiar așa, așa au fost.

După trei zile Bogdan La domnescul său palat Sosind, îndată-ntrebă De zâna soția sa; Și iată că alergă, Înaintea lui ieșind, O țigancă fetnegea, Îmbrăcată prea frumos, În stofe și urșinic, Și pe Bogdan sărutând, I-au zis: “Bine ai venit, Dorite mirele meu, Căci de mulți ani te aștept, Șezând ziua în cerdac Și cătând în calea ta, Iar noaptea amar plângând, Încât de lacrimi și dor Pielea pe obrazul meu S-au îngroșet, s-au zburlit, De scârbă s-au înnegrit; Și bălană de am fost, Acuma, vezi, m-am smolit. Vezi, dragă mire al meu, Vezi cât te-am dorit de mult, Și de-ai fi mai zăbovit, Ori mă găseai în mormânt, Ori mă ofticai de tot!” Deci bunul nostru Bogdan, Crezând întru adevăr Că este ursita sa Țigăncușa ce-i vorbea, O strângea la pieptul său, Dar el însă nu știa Că aceea ce-i vorbea Fata judelui era, Al țiganilor domnești. Și că muma ei au fost, Când trăia domnul Ciubăr, Una din găinăriți A păsărilor domnești. Însă farmece știind, Și fiindcă și Ciubăr Credea în solomonii, Pe dânsa el o avea De dragoman credincios Între dracul și-ntre el. Dar pierind domnul Ciubăr, Și lipsind și fiul său, Lăieșița acea rea, Cu-a sale farmici drăcești, Încântase pe boieri, Pe hatmani și pe oșteni, Încât unii pribegiră Încotro ochii i-au dus, Alții, nebunind de tot, Strângea ciolane pe câmpi, Și alții se prefăcură În lupi, în urși, sau în cerbi, Fugind în codri pustii; Iar ea cu bărbatul său Domnea și orânduia În țară și pe români; Și pe zâna lui Bogdan, Sugrumând-o, o zvârli Într-un adânc heleșteu, Ce lângă curte era. Deci Bogdan au socotit Mai întâi pe tatăl său Să-l pomenească un an Și să poarte tot negrit, Și petrecând acel an În jale și rugăciuni. Pentru răposatul domn, Să se însoare apoi Cu țiganca ce gândea, Că ursita lui era. Deci petrecând acest fel, Țiganii prea se silea Că doar îl vor fermeca; Dar al geniei inel Pe dânsul îl apăra; Iar fata cea de țigan Se podobea, se dregea Ca să placă lui Bogdan; Și oglingioara luând, Ce țiganca, maica sa, În taină i-au fost dat, Se privea, în ea zicând: “Oglindă, oglingioara mea, Spune drept ca chipul meu Este altul mai frumos, Mai delicat, mai cu haz, Din câte fete au fost Și sunt astăzi pe pământ?” Iar oglinda răspundea: “Că mai frumoasă era Și iarăși în grab’ va fi Ileana cu părul lung Ce Cosânzeana îi zic”. Și fata cea de țigan Mâniindu-se zvârlea Oglinda ce grăia drept. Deci într-o zi au venit Toți comișii la Bogdan Și i-au spus că caii săi Nicidecum nu vor să bea Din heleșteul domnesc, Căci în el s-au arătat De aur un peștișor, Care apa tulburând Pe cai foarte speria. Așadar, domnul Bogdan Cu fata cea de țigan Au mers cu sârg amândoi, Să vadă cel peștișor, Pe care Bogdan văzând, Foarte de el s-au mirat. Dar țiganca pricepu Că acel pește era Zâna ce au fost ucis Lăieșița, maica sa, Și-n heleșteu o zvârli; De aceea se rugă Să i-l dăruiască ei, Și bunul domn Bogdan Cheful să-i strice n-au vrut, Ci să prindă porunci Pe frumosul peștișor, Dar toți pescarii domnești Să-l prindă nu au putut; Iar Bogdan însuși luând Undița de la pescari, Peștișorul au venit Și singur în ea s-au prins, Pe care el l-au și dat Țigancei ce aștepta. Iar ea, alergând cu el, Bucătarilor l-au dat, Să i-l curețe de solzi Și să-l frigă pe cărbuni. Și după ce l-au mâncat, Oglingioara își luă Și iarăși i-au zis râzând: “Oglingioară, spune-acum, Spune drept, ca chipul meu Este altul mai frumos, Mai gigât și mai cu haz Din câte fete au fost Și sunt astăzi pe pământ?” Iar oglingioara au zis: “Că mai frumoasă era, Și iarăși în grab’ va fi, Ileana cea cu păr lung Ce Cosânzeana îi zic”. Dar țiganca i-au răspuns: “Oglingioară, spui minciuni, Căci eu mâncai carnea ei, Și nu va fi în etern Ileana cea cu păr lung”. Așa țiganca zicea, Pentru că ea n-au știut, Că din ai peștelui solzi Unul nu știu cum sări La fereastra lui Bogdan, Și din el curând crescu Un tei foarte răsfățat, Sub care domnul Bogdan Cu haz la prânz ospăta; Căci teiul acel frumos Slobozea deasupra lui A lui înverzite crengi, Și de soare îl umbrea, Și-l răcorea fiind cald; Iar sara tot acel tei Rază de foc slobozea, Și așa se lumina, Că toată noaptea sub el, Curteni, bărbați și muieri La șezătoare venea, De torcea și depăna; Iar mătalnicii flăcăi Se hârjonea între ei, Sau spunea cimilituri Femeilor ce torcea, Sau cu fetele râzând, În pilde se pâcălea Sau spunea fabule lungi. Iar când fata de țigan Se apropia de el, Crengile lui se clătea, Se scutura mânios, Și așa o șfichiuia Peste cap, peste obraz, Că fugea de el cu sârg. Deci ea iar au priceput Că acel tei minunat Zâna lui Bogdan era, Și iarăși au început Ca să roage pe Bogdan Să i-l dăruiască ei. Deci el iarăși și acum Pofta țigancei făcu. Și-ndată ea porunci Să taie acel copac Și să-l ardă întreg tot, Însă vântul au zburat Numai o frunză din el, Și purtând-o pân’ la nori, Au lăsat-o de-au căzut În codrii cei mai merei La un bătrân prisăcar; Și frunza căzând la el, În flăcău se prefăcu, Tânăr și frumos la chip, Sprinten și gigât la stat. Deci bătrânul prisăcar, Văzându-l, i-au zis așa: “Făt-Frumos, de ești străin Și dacă nu ai părinți Și aici ai nimerit, Te rog cu mine petreci Și fii ca copilul meu, Ca murind eu să mă-ngropi Aice, în acest pustiu, Unde pe nime nu am, Pierind seminția mea De farmici diavolești; Căci pierind domnul Ciubăr Și domnișorul său fiu, Pe care eu l-am deprins Ca să săgete în zbor Pe lăstunii ușurei, Sau cu mazdracul pe urși Să pătrundă făr’ de greș, A lor curte rămase Și țara făr’ de stăpân. Deci eu și cu alți boieri Ocârmuiam cum puteam A domniei trebuinți, Dar nu trecea nici o zi Să nu piară dintre noi Câte un boier sau doi, Pân’ ce într-o zi văzui Pe soție și pe fii Straiele pe ei rupând Și ca niște îndrăciți Fugind în codrii pustii; Iar eu, ca să-i pot găsi, M-am aruncat pe un cal Ce l-am găsit priponit De al cerdacului stâlp, Și îndată acel cal, Ce duh necurat era, M-au ridicat în văzduh, Zburând cu mine pe sus, Încât sub talpe simțeam Vârful brazilor înalți Că mă zgâria cumplit, Și în sfârșit peste munți, Peste ape, peste văi, Zburând cu mine mereu, Am ajuns până aice, Și călare m-am trezit Nu pe calul ce zbura, Ci pe prăjină de tei; Și niciodată de-aici Înapoi nu am putut Să nimeresc la oraș. Dar domnul m-au miluit, Găsind aici în pustiu Prisaca unde trăiesc, Și nu cred să mai văd eu Pe eroul meu Bogdan Și pe seminția mea. Te rog dar, o, fătul meu, Fii tu mângâierea mea, Nu mă lăsa părăsit; Căci de mult în ochii mei Om pân-acum n-am văzut”. Deci tânărul ce-asculta I-au răspuns cu glas duios: “Nu pot să-ți făgăduiesc, Cucernicule bătrân, Să împlinesc voia ta; Căci și eu sunt prigonit Tot de duhul necurat, Pân’ nu se va împlini Aceea ce mi-au menit A norocului meu stea; Dar eu voi trăi aici Cât se va putea mai mult!” Tânărul așa grăind, Iată că se auzi Clocotind codrul mereu De-a gonașilor strigări, De țâhnete de copoi, De buciumi vânătorești; Și iată că se văzu Când și când printre copaci Fugând urși, capre și lupi, Și iată că se ivi Bogdan ca un vânător, Gonind de-aproape un urs; Și rănindu-l dinapoi, Ursul s-au întors la el, În picioare s-au sculat, Înfricoșat mormăind, Și apucând pe Bogdan Îl trântește la pământ Și începe a-l stropși. Dar tânărul Făt-Frumos S-au repezit ca un șoim, Și încălecând pe urs L-au apucat de urechi, L-au întors de la Bogdan Și, dându-i pinteni mereu, Mergea călare pe el Chiar ca pe o gloabă rea. Deci Bogdan s-au ridicat, Tânărului mulțumind, Și viind la curtea sa Spunea minunea la toți Aceea ce au văzut. Iar țiganca pricepu Că acel tânăr au fost Tot ursita lui Bogdan; Deci pe maica sa chemând, I-au zis plângând cu amar: “Mamă, nu te îndura, Fă orice farmece știi, Sau orice otrăvi mai tari, Și mă mântuie, te rog, De ursita lui Bogdan, De vrei doamnă să mă vezi, Sau de vrei să nu pierim; Căci anul mai a trecut De când Bogdan au venit Și foarte mă îngrijesc Să nu vie cumva ea Dușmanca mea cea mai rea, Și să-i spuie cine sunt, Și câte au pătimit Despre amândouă noi; Căci eu, orice am făcut, N-am putut să-i viu de hac, Ca să o pot prăpădi”. Lăieșița auzind Ce spusese fiica ei, La miezul nopții s-au dus La țintirimul din câmp Unde erau îngropați Hoții ce se spânzurau, Sau cei ce se dovedea Că sunt strigi sau tricolici, Sau vestiți fermecători, Și acolo aprinzând Un mititel focușor Cu lemn ce au fost furat Din raclele celor morți, Carii când se dezgropa Se găsea afurisiți, Și lepădând de pe ea Hainele ce purta, Goală au înconjurat Ca o furie din iad, Focușorul ce ardea, Pe Scaraoschi chemând, Și vorbe diavolești Bâiguind, din dinți scrâșca, Din ochi scântei slobozea, Flocii pe cap își zburlea, Încât semăna a fi Diavol împelițat. Și iată fum ca un stâlp, Negru și prea puturos, Din focușor au zbucnit, Și în aer clocotind, Au trăsnit și au ieșit Un diavol slut din el, Însă prea puțin mai slut Decât țiganca era; Și i-au zis ei: “Eu sunt Benga,3 Zânul tău, deci ți-am adus Acest măr dintr-un pom, Din care Eva gustând S-au izgonit din Eden. Deci tu cu el să te duci La prisăcarul știut; Și ursitei lui Bogdan Dându-i-l ea va gusta, Și îndată va muri”. Aceste dracul grăind, În pară s-au prefăcut Și s-au ridicat în vânt, Și apoi prăsnind scântei, În întuneric pieri. Deci țiganca alergă La boierul prisăcar, Și plecându-se în băț, Ea calică se făcea, Dar al prisacăi cățel S-au repezit ca un leu La țiganca ce venea. Și ca când era turbat, Să o spârcuiască vrea; Iar Făt-Frumos alergă, Și pe cățeluș gonind, Țigancei pâine i-au dat Și de faguri un chersin (căuș). Țiganca i-au mulțumit, Din torbă mărul au scos Și dându-l lui Făt-Frumos I-au zis: “Că mă rog să guști, Să vezi bunătatea lui; Căci livădarul domnesc De pomană mi l-au dat, Și mere de acest fel Numai domnii au mâncat”. Deci ursita lui Bogdan, Apucând mărul domnesc, O dată numai putu Să muște din acel măr Căci cățelul au sărit, Din mână i l-au răpit Și l-au înghițit întreg Și îndată a crăpat Și pe loc căzu și el Chiar mort. Dar sufletul său S-au prefăcut în porumb, Și zburând în văzduh sus, S-au dus tocmai la Bogdan, Care atunci se afla În al său scaun domnesc, Și populul judeca Cu boierii mari și mici. Deci porumbul s-au și pus Pe umărul lui Bogdan, Și cu glas chiar omenesc I-au spus toate ce-au pățit Despre lăieșița rea, Și câte mai făcu ea Cu farmece și venin La curteni și la boieri În vreme ce au lipsit Bogdan din scaunul său. Deci Bogdan s-au mâniet, Ca un tigru au răcnit, Și cu piciorul izbind Foarte groaznic în pământ, Crăpă ziduri câteva, Clopotele răsuna, Caii, boii au zbierat, Mâțele au miorlăit, Șoarecii au leșinat, Și tot populul căzu La pământ cu dosu-n sus. Iar Bogdan, pufnind din nări Chiar ca un zimbru rănit, Călăilor porunci De au schinjuit cumplit Cu căngi și vine de bou Pe lăieșița cea rea, Cu fiică-sa la un loc. Apoi iepe aducând Ce mai sirepe au fost În a curții herghelii, Pe țigance le-au legat De ale iepelor cozi, Și le-au alungat apoi Peste râpi și peste stânci Pân’ le-au spârcuit bucăți. Iar pe ceilalți țigani, Pe unii i-au înțăpat, Pe alții i-au jupoiat. Pe alții în patru părți Tăindu-i i-au dat la câini, Și alte de acest fel De torturi le-au mai făcut. Apoi Bogdan căutând Sufletul ursitei lui, Ce se făcuse porumb, Nu l-au mai putut afla; Căci și el s-au speriat Când s-au mâniet Bogdan, Și fugise în pustiu. Deci Bogdan s-au și pornit Să cate ursita sa, Însă el neputând ști Unde s-au mistuit ea, Pe soare au întrebat Încotro s-ar fi aflând; Dar soarele n-au putut Să-i spuie de ea nimic, Căci când lăieșița rea În iaz o au aruncat, La miezul nopții au fost Și el pe cer nu era; Dar să întrebe, i-au zis, Și pe lună, sora lui. Deci Bogdan au întrebat Pe lună de nu știa Ceva de ursita lui, Și luna iar i-au răspuns Că noaptea când au pierit Ileana cea cu păr lung, Ce Cosânzeana îi zic, Ea nu au putut vedea, Căci se pișcase atunci, Și era nouri pe cer; Dar să întrebe i-au zis, Pe vântul ce au suflat Când ursita lui pieri. Deci Bogdan au întrebat Vânturile se suflau Din a lumei patru părți; Și crivățul i-au vestit Ileana cum au pierit Și în ce loc se afla Trupul cu sufletul său. Și el grabnic se porni La prisaca din pustii, Unde ajungând văzu A Ilenei sale trup Zăcând cu fața în sus, Și pe pieptul ei șezând Porumbul, sufletul său. Deci Bogdan, plângând amar Pe moarta ursita sa, Se ruga lui Dumnezeu Să i-o dăruiască iar; Și făcându-i multe cruci Trupului ce zăcea mort, Porumbul se prefăcu Într-un abur luminos, Și în trupul mort intrând, Fecioara s-au și trezit Ca din somnul cel mai greu, Și frecându-se la ochi, Au oftat, au strănutat; Și apoi, îmbrățoșind Pe Bogdan, mirele său, Amândoi încălecă Pe armăsarii domnești, Și împreună luând Pe boierul prisăcar, S-au întors toți cu alai, La scaunul lui Bogdan, Unde ca și mai întâi Gătiri de nuntă făcând, Și poftind mulți megieși, Crai, domni și viteji vestiți Mare nuntă s-au făcut, La care am fost și eu, Am dănțuit și am dres Cu paharele domnești, Iar Bogdan atunci bău Din scafa, precum au zis, A hanului tătăresc, Pe care l-au fost ucis. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acolo m-au deșteptat Soarele, ce răsărea Tocmai în fereastra mea; Și pe masa ce era Lângă al meu așternut, Lumânarea tot ardea; Iar lângă mine pe pat Era un hronicar vechi, Deschis tocmai acolo, Unde scrie de Ciubăr; Iar jos lângă cuptoraș Dormea bătrânul chelar, Ce-mi tot fabule spunea A domnilor celor vechi, Sara pân’ ce adormeam. Deci atunci am înțeles Că și fantazia mea S-au fost prea înfierbântat De hronicarul cel vechi Și de a lui bârfituri. Și acest vis minunat Ce în somnul meu văzui, Adunătură au fost Din fabule ce mi-au spus el Și din ceea ce citii Sara când am adormit...

Pe mine m-au îndemnat să alcătuiesc această fabulă eroică și printre ideile fantastice să descriu spre neuitare și vechile tradiții și întâmplări ale României, mai întâi: suferințele românilor despre cumpliții tătari, ce foarte ades prăda și cotropea România, răpindu-le averile, muierile și fetele, căci pe bărbați ce le cădea în mână îi omora; al doilea, să amintesc de eroicele lupte ale domnilor cu acești fel de crânceni și neâmpăcați dușmani ai moldovenilor; al treilea, să descopăr uzurile vechi și eresurile populului, precum și ceremoniile ce erau îndatinate la nunțile domnești, care mai pân’ în secolul trecut s-au păstrat, și, în fine, am vrut să descopăr câtă înrâurire aveau lăieșii, țiganii în demoralizația populului român cu magiile și descântecele lor, făcându-i a crede mai mult în Benga (Dracul), zeul țigănesc, și de a se teme mai mult de acest spirit necurat decât de Dumnezeul creștinesc, în care țiganii nu aveau un crezământ, și cu aceste uneltiri ale lor nu numai că câștigau mulți bani de la moldoveni, dar făceau multe daune muierilor și fetelor românce, ce se încredeau mai mult în farmecele lor decât bărbații.