Domnia elefantului

Acel mare și puternic, Măcar cât de bun să fie, nemândru și răbdător, Însă fiind făr’ de minte eu nu-l socotesc de vrednic Să fie cârmuitor; Căci odată elefantul s-au rânduit în domnie, Și măcar că ei, firește, au multă înțelepciune, Sunt la trup mari, arătoși Și vârtoși, Însă, lucru de minune, Că acest principe-al nostru avea atâta prostie, Că bietele oi și capre, plângându-se lui odată Asupra lupilor aprigi că le jupoaie de piele, El au început îndată A plânge de a lor jale, Și cu mânie răcnind: „O, lupi plini de vicleșuguri! O, tâlhari nelegiuiți, De unde vi s-au dat voie pe oi, capre să beliți?” Iar lupii, îngenunchind, Au zis: „Nu te întărta, O, doamne, măria ta! Căci însuși tu ne-ai dat voie, făcându-ți milă de noi, Să strângem cest bir ușor de la varvarele oi, Luând de fieștecare numai câte o pielcică, Ca să ne facem cojoace. Deci aceste toante dobitoace, Pentru așa lucru de nimică, Se jeluiesc măriei tale Degeaba și făr’ de cale...” Atunci elefantul zise: „Bravo, voi aveți dreptate, Dacă nu mă înșelați, Adică de nu luați Câte două piei de oaie, pentru care strâmbătate, De voi afla că o faceți, grozav veți fi pedepsiți. Câte o pielcică, însă, făr’ de grijă jupuiți; Și voi, oilor, să nu mai îndrăzniți Cu jalbe să mai veniți. Căci a mea milă domnească strâmbătate nu va face, Lăsând pe bieții lupi iarna să peie făr’ de cojoace.”