Poezie

Fiica lui Decebal și Armin cântărețul

Constantin Stamati · după Vasili Andreievici Jukovski · 6 min

Eroul Daciei, Decebal faimosul, avea o cetate, Scaunul crăiei, Ce umbrea subt dânsa râu limpede foarte. Împrejur, pe dâmburi, Codrii s-îndesa, Florile pe țărmuri În luciul apei viu se revărsa.

Când gonea din munte Decebal, eroul, cu câini îndrăzneți, Pe urși, vieri și ciute, Pe domnii pădurii, pe cerbii măreți, De-al cornului țipăt Codrul răsuna, De-al câinilor țâhnet Liniștea pustiei din somn se scula.

Iar când în cetate Crai și domni la benchet era-nvitați Din țări depărtate, El cu de cerb coarne de dânsul vânați Și arme-nvechite A strămoșilor săi, Ca un semn de cinste Pe pereți de-a rândul punea prin odăi.

De-a lor bărbăție Cu chef după masă Decebal rostea Și cu sumeție Spre vechile arme ochii-ș țintea; Zale blehuite Cu-adânci săpături, Paloșe zimțite, Coifuri ciocârtite de multe lovituri.

Fiica lui, Minvana, Împodobea încă palatul domnesc... Precum neguri toamna De zori aurite munții învălesc; Ale ei cosițe În răscol cădea, Ca de aur vițe, Și pe piept și spate se învăluia.

Cu galeșă lene, Patimă ascunsă ochii ei rostea. Printre negre gene, Ce ca două raze inimi răzbătea, Sunet de izvoară Se părea vorbind Gura de foc pară, Iar bunul ei suflet toate covârșind.

Minvanei frumoase Ii mersese vestea și prin alte țări, Și prea mulți cercase Tineri să o ceie, și de neam boieri; Dar mândrul ei tată De dânșii râdea... Când cu a lui fată Armin cântărețul pe-ascuns se vedea;

Prea frumos la față, Chiar ca și o roză, acel tânăr om Cânta cu dulceață, Dar de soi nu mare, nici fecior de domn. Minvana uitase Al său neam înalt, Căci s-înamorase, Ea, neprihănită, de prostul amat...

Deci pe-a nopții frunte, Când discul de aur al lunii plutea Ș-a lacului unde Dulcele ei raze tremurând clătea, De pe deal cetatea, Pe mal copaci deși Umbre culca noaptea, Pe luciul apei ca mari urieși.

Un izvor din munte Curgea pe aproape de-un stejar tufos, Ce era a multe Mistere ascunse martor credincios; Căci subt el Minvana Tristă se primbla, Așteptându-l sara; Iar de frică mare abia cât sufla!

Cu arfa strunită Venea la Minvana subt stejar Armin; Firea adormită... A lor inimioară se bucură lin; Aerul răcoare, Stelele clipeau Și la țărmușoare Valurile apei încet plioscăiau.

Iar într-o sară Armin și Minvana, mâhniți amândoi, De valuri se miară Ce lucea la lună, zicând mai apoi:

Minvana Ah! vezi cât d-în pripă Pâraiele curg!

Armin Așa anii-n clipă Fericirea noastră o răpesc, o duc.

Minvana De ce gânduri triste Pentru anii grabnici ce trec, se sfârșesc? O, dragă iubite, Cu dragoste anii și viața răpesc.

Armin Minvană! Minvană! Eu sunt cântăreț, Iar tu de soi doamnă, Strămoșii tăi falnici, tatăl măreț...

Minvana Ce-mi pasă de cinste! Dragostea ta numai, cântăreț smerit, Mult mie iubite Covârșește crăiia și domnescul drit, De ce cu mâhnire Să mai tânguim A noastră fericire! Las-anii să treacă, noi veseli să fim.

Armin O, voi dulci minute Fericirii mele, voi treceți curând, Iar inima simte Soarta ce m-așteaptă, zorile sosind; Căci zi de s-arată, Sunt nefericit, Ea îi doamn-îndată, Iar eu, cântărețul de soi, înjosit.

Minvana Las’ să se reverse Zorile plăcute de care vorbești; Las’ să lumineze Lumea întru care tu, Armin, trăiești; Cu domnești odoare Mâini de voi fi eu, A mea inimioară Și ochii la tine vor fi, scumpul meu...

Armin Te las sănătoasă, Amată Minvană! căci la răsărit Ziua se revarsă Și a dimineții vântișor eu simt.

Minvana O, nu, ți se pare, Pîn’mâini este mult, Nu-i de ziuă zare, Și nici simt că trage cât de puțin vânt.

Armin Parcă se treziră În cetate oameni — aud că șoptesc.

Minvana O, nu, se clătiră Pe crengi păsărele, de se cigălesc.

Armin Iată de zi zare.

Minvana Oh, sufletul meu!...

Armin De ce simte oare Inima tristețe și-mi vestește rău?

Deci apoi își leagă Arfa de o creangă cântărețul trist.

(Către arfă)

Fii pentru a mea dragă Amanetul nopții ce m-au fericit! A ta răsunare Sună mângâios De-a mea tristă stare, Și adă-i aminte de-al ei credincios.

(Către Minvana)

O, Minvană dulce, La sunetul arfei îndată să sosești, Ca măcar atuncea Cu-a lui Armin umbră să te-nsoțești, Căci de nime frică Eu atunci ne-având, Nici trupesc nimică Intrând cu viața toate-n mormânt...

Toate... dar nici moartea Amorul tău numai nu mi-l va răpi, Ș-al meu suflet poate Și în ceea lume de a te iubi; Pe stejar las martor Ce-acum ne umbrește Ș-a vântului abur Ce duios prin strune viind ne bocește.

Tăcând își țintiră Ochii săi pe gânduri cătr-a sa amată, Și parcă-i vestiră Glas că ea de dânsul va fi depărtată. Deci pe ea fierbinte În brațe strângând, Apoi cu pas iute Armin ca o umbră s-au dus lăcrimând.

Luna se ivește Sub arbori Minvanei, Armin au fugit, Vai! și ea simțește Că-n veci fericirea lor au pierit, Aflând a ei tată Că s-au întâlnit, Pe Armin îndată Peste mări departe l-au și urgisit.

Sara, dimineața, Sub stejar Minvana lăcrimând gândea... Și ei cu dulceață Numai izvorașul din deal răspundea. Dar în zadar plânge Al său sorț amar; Cântărețul dulce Nu va aștepta-o de-acum sub stejar.

Toamna pe răcoare Un vântișor sara stejarul clătea, Și a sa suflare Se juca prin coarde, iar arfa tăcea, Primăvara dulce În fine sosind Viață aduce Înfrunzind pădurea, câmpul înflorind;

Iată și apusul Cu-a soarelui raze munții poleia, Luna după dânsul Negură și rouă lin împrăștia, Iată, pe cer vânăt Stelele clipesc, Al apelor sunet, Frunzele și vântul dorm, se liniștesc.

Minvana, mâhnită, Sub stejar cu gândul în loc depărtat; Firea adormită, Deodată, obrazul plâns... și-nfocat; Oarece simțire Și făr-a fi vânt Frunza se clătiră Și pe lângă arfă o umbră zburând...

Și iată tăcere, Trist se răsunară de-un zgomot duios, Precum adierea Zefirului sara suflă mângâios; Ea se spăimântară Văzând umbra lui, „Au murit! strigară, De-acum sunt pierdută, căci dragul meu nu-i...”

Și de chinuri grele Căzu ca o moartă pe udul pământ, Și suspin cu jale În coardele arfei răsună în vânt; Iar când se treziră Din leșinul greu Ziua se iviră Și tăcură toate împrejurul său.

De-atuncea mâhnită Ea numai cât noaptea sub stejar ședea, Lângă arfa tristă, Și la ceea lume ne-ncetat gândea Ca-n etern să poată Cu Armin trăi... Atuncea deodată Și arfa răspunse că așa va fi.

„O, dragilor strune! Sunați... iată, ceasul cel de-apoi sosi, Căci amărăciune Floarea vieții mele de tot veșteji; Și mâine crudul tată Va plânge amar Găsindu-mă moartă, Dar ale lui lacrimi vor fi în zadar...”

Au murit Minvana!!! Deci când pe văi, ape, negura cădea Și ca prin fum toamna Luna făr’ de raze roșie plutea, Atunci gemănate Două umbre vin, Saltă-nturlocate, Stejarul se mișcă, arfa sună lin.