Imnul lăutei românești

O, lăută a Moldovii! tu ai fost de tot uitată În creanga Dumbrăvii Roșii ce românul hăulește, Și care umbrea cu faimă sânta apă a Sucevii, Cruntată în multe rânduri d-a neamicilor sânge... Vântul clătina odată mângâios a tale coarde; Dar curpănul zaluziei, întinzând vițele sale, S-au suit cu sumeție, s-au încâlcit pintre ele... O, lăută românească! cine poate să deștepte După timpuri vechi trecute încântătoriul tău sunet? Sau vei fi cu-ndelungare acolo în frunziș mută? Ori când vei face tu iarăși ca să zâmbească eroul De plânsul și îngrijirea logodnicei părăsite!!! O, lăută a Moldovii! odată în țara noastră Tu țineai hangul tristeții la a domnilor ospețe; Când lăutarul-maestru amesteca al tău sunet Cu al oaspeților cântec, tu consolai cu duință Dragostea misterioasă a româncelor fecioare. Tu celebrai cu putere biruințele faimoase, Tu frăgezeai ca un farmec pe românii cei mai aprigi, Tu umpleai de bărbăție pe cei fricoși în răzbeluri; Iar când tăcea lăutarul, toți se cufundau în gânduri, Căci ca tine cine altul, o, lăută mângâioasă, Putea serba mai bine statornicia fecioarei Ș-a eroului izbândă, când s-întorcea din oștire!

O, lăută a Moldovii! mai deșteaptă-te odată! Oricât de neîncercată este mâna ce s-atinge De-a tale-ncântate coarde, deșteaptă-te, o, lăută! Macar că eu abie numai pot să scot oareșce sunete, Făr' de gust, făr' d-armonie din ruginitele coarde, Care nu este în stare să însuflețeze încă A patrioților inimi, și eroicele pilde A strămoșilor cei demni să nu uităm niciodată... Aș fi fericit eu însă dacă al tău antic sunet Ar face-acum să răsară inima celui ce-ascultă... O, lăută a Moldovii, ce să deștepți ai putere A românului simțire, agiută geniei mele!