Însuși în singurătate

Însuși în singurătate, Strig, mă vaiet, cine-aude? Inima mea, ticăloasa, Mii de dureri o cuprinde. Moarte, a mea mângâiere, Ce zăbovești de nu vii, Să mă mântui de durere, Să scap de nenorocire, De osândă-ngrozitoare, De-o jalnică chinuire, Nenorocire mai mare? Numănui nu pot să spui Duioasa mea întâmplare. Nu găsesc om cu simțire, N-am prieten credincios Să-i spui a mea chinuire, Să-i spui starea ce-am ajuns, Că sunt mort între cei vii Și trăiesc oftând pe-ascuns. Lacrimile-mi feresc, Ca să nu-nțeleagă nime Că plâng și mă tânguiesc. Aleargă, moarte, grăbești, Dă sfârșit unei vieți Ce cumplit se chinuiești. Mângâierea mi-i mormântul, Nesimțirea mi-i scăpare, Să m-ascunză dar pământul.