Răpitorul

Un oarecare răpitor foarte se înavuțise, Și cu jurământ la toți făr-a-l întreba spunea, Și sufletul își punea, Că el acea avuție nu că doar o grămădise, Dezbrăcând pe cineva fățiș, sau că o furase... Ce ca din cer îi picase, Și că el nu avea frică Cineva să-l oblicească c-au umblat cu oca mică, Adică că pe cineva au înșelat; Deci socotea cu ce chip să mulțumească Domnului de comoara ce i-au dat, Sau că poate el, sărmanul, gândea să se pocăiască. În sfârșit, el hotărăște pentru săraci să zidească O casă mare în care să-i adăpostească Și să-i hrănească. Deci răpitorul începe casa și mai o gătește, Și plimbându-se printr-însa, însuși cu sine grăiește: „Iată fapta minunată ce și Domnului îi place, Care de acum cu mine trebuie să se împace De câte pozne am făcut. Iar săracii pentru mine vor conteni a se plânge Și a mai zice Că eu sângele le-am supt. Căci ei în această casă vor trăi mai mulțumiți Decât în casele lor, pe care eu le-am luat, Și mult mai bine hrăniți, Dându-le lor de mâncat Bucate boierești, Iar nu țărănești...” Atunci un om oarecare, ce pe acolo trecea, L-au auzit ce zicea Și i-au răspuns: „Adevărat, mulți săraci aici să grămădești poți, Dar nu știu de vor încăpea toți Pe câți ai jăcuit Și pe câți ai calicit, Din a cărora avere ai zidit această casă Frumoasă, Ba încă te și fălești că le dai degeaba masă”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Și eu zic că vai de-aceia ce pe săraci miluiesc Cu banii ce de la alții cu nedreptate răpesc.