Poezie

Răpitorul

Constantin Stamati · după Ivan Ivanovici Hemnițer · traducere · 1 min
Un oarecare răpitor foarte se înavuțise, Și cu jurământ la toți făr-a-l întreba spunea, Și sufletul își punea, Că el acea avuție nu că doar o grămădise, Dezbrăcând pe cineva fățiș, sau că o furase... Ce ca din cer îi picase, Și că el nu avea frică Cineva să-l oblicească c-au umblat cu oca mică, Adică că pe cineva au înșelat; Deci socotea cu ce chip să mulțumească Domnului de comoara ce i-au dat, Sau că poate el, sărmanul, gândea să se pocăiască. În sfârșit, el hotărăște pentru săraci să zidească O casă mare în care să-i adăpostească Și să-i hrănească. Deci răpitorul începe casa și mai o gătește, Și plimbându-se printr-însa, însuși cu sine grăiește: „Iată fapta minunată ce și Domnului îi place, Care de acum cu mine trebuie să se împace De câte pozne am făcut. Iar săracii pentru mine vor conteni a se plânge Și a mai zice Că eu sângele le-am supt. Căci ei în această casă vor trăi mai mulțumiți Decât în casele lor, pe care eu le-am luat, Și mult mai bine hrăniți, Dându-le lor de mâncat Bucate boierești, Iar nu țărănești...” Atunci un om oarecare, ce pe acolo trecea, L-au auzit ce zicea Și i-au răspuns: „Adevărat, mulți săraci aici să grămădești poți, Dar nu știu de vor încăpea toți Pe câți ai jăcuit Și pe câți ai calicit, Din a cărora avere ai zidit această casă Frumoasă, Ba încă te și fălești că le dai degeaba masă”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Și eu zic că vai de-aceia ce pe săraci miluiesc Cu banii ce de la alții cu nedreptate răpesc.

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere