Jaloba mea

Lume! astăzi se desparte de tine un muritoriu, Nu prin moarte, ci prin jale și durere de amoriu; Se desparte și te lasă, că nu mai poate răbda Atâtea ș-atâtea răle de la o supus-a ta. Ascultă, maică miloasă, ce pătrunzi la adevăr Și despici faptele noastre pănă la un fir de păr, Ascultă și pedepsește cu a tale giudecăți, Dintre noi pe cel cu vină la a dragostei dreptăți. De nouă ori pănă astăzi pământul colindătoriu Au călătorit pe crugul soarelui nemișcătoriu. De nouă ori primăvara cu veșmântul înflorit Și iarna cu cărunteța pe pământ s-au învârtit, De când am văzut cu ochii o muritoare a ta, Cu frumuseța și nurul vărsate în fața sa - Am văzut-o!... și îndată ca săgeata pe ascuns O simțire de iubire în inimă m-au pătruns! - M-au pătruns... dar nu cu focul acel înfierbântătoriu Ce-l fulgeră și-l aprinde numai aprigul amoriu; Ce cu para acea lină, acea dulce la simțiri, Ce viind din potrivirea ce pot avea două firi, Trage, pleacă și supune pe om, fără vicleșug, La o singură ființă de curat prieteșug. Prieteșug! dar din ceriuri, hazul sufletelor mari, Ce străluciți împărații, slăviți, puternici și tari, Sunt întru nenorocire că nu te pot dobândi; Tu, ce ne-i mângâia poate și după ce vom muri... Ai fost singura putere între mine și-ntre ea! Ah! maică, cum să-ți spui oare ce-au gustat inima mea? Amândoi într-o unire la acest lucru curat, Pretreceam zilele noastre într-un gând și într-un sfat; N-aveam taină nici la gânduri, n-aveam lucru de ferit; Ea îmi spunea câte trage și eu câte-am pătimit!... Ne mângâiam la necazuri, fericirea o-mpărțeam, Totdeauna împreună, totdeauna ne doream... Nu simțeam deplin durerea la ale tale nevoi: Căci firește-i cu scădere o durere între doi!... Adevăr, că în simțire n-aveam ghimpele plăcut Ce-mboldește și deșteaptă inimile la temut... Nici acea pornire iute cătră desfătări cu haz, Nici acea nerăzbunare de dorinți și de necaz - Însă, spre îndeplinire, aveam ceva și mai mult: Aveam dragostea cu pace și râvna fără temut!... Gustam dulcea desfătare a iubi cu chip cinstit: Ș-acolea prieteșugul cu amoriul îi unit. Dar vai nouă, maică lume! că pe-a roței tale scări Nu priimești statornicie, ci prefaceri și schimbări... Fost-au mare vreodată și să n-aibă tulburări? Ah! acea prietenie cu curatele plecări, Din ființă liniștită în ființă cu-nfocări S-au schimbat fără de veste într-a inimei mișcări. Am iubit o muritoare, și pe loc s-a prefăcut Bucuria în durere și iubirea în temut. Am iubit-o păn' la suflet și în nebunia mea. Dumnezeu, noroc și lume pentru mine era ea! Ah, maică, ce gură poate să rostească cu deplin A-ndrăgitului pornire și al dragostilor chin? Este ceas, este minută în care s-o pot uita? Și pomenesc-o vrodată fără a nu lăcrăma? Spre supunere mai multă nimică n-am mai ferit: I-am dat armele în mână și i-am spus că sunt robit; I-am spus orice slăbăciune în inimă am avut, I-am spus taina cea mai mare: că pătimesc de temut! Care inimă și suflet, într-a tiranilor firi, De-atâtea delicatețe, de-atâtea mărturisiri, Nu s-ar fi topit ca ceara în fața crudului foc, Afară de al ei suflet unde mila n-are loc?... Această nelegiuită și crudă supus-a ta, Decât tigrii, decât șerpii, mai rea la inima sa, Nebăgând nici într-o samă a mele multe jărtviri, Totdeauna cu mândrie, totdeauna cu-ndoiri, Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat, Necontenit mă muncește cu armele ce i-am dat. La iubire nesupusă, nu simte a ei dureri, Nici se-nchină cu deadinsul l-a amoriului puteri; Ci dorind o proslăvire de la toți fără sfârșit, Nici iubește, nici urăște pe nime desăvârșit. Tainile ei nu le spune decât tot cu scăzământ, Și tu știi că fără ele n-are-amoriul crezământ... Slăbăciunea nu-și arată nici într-un chip nimărui, Căci slăbăciunile spuse moaie inima oricui - Ce arată o mândrie, care nu-i de suferit La tot omul ce cu cinste amoriului s-au robit. La iubit, temut nu are, căci temutul la amoriu Îi a dragostei ș-a ciuzei focul cel mai arzătoriu! Lacrimi, plânsete, suspinuri, la ochii ei nu prind loc! Și scrisorile acelea de-amoriu scrise cu foc, Pentru dânsa sunt de gheață și răspuns nu mai primesc: Căci viclenii totdeauna de răspunsuri se feresc. Arătatu-i-am iubire? ochii ei posomoresc! Arătatu-i-am răceală! pe loc se sălbătăcesc De m-am tulburat vrodată pentru ceva neplăcut, Nu blândețe de la dânsa, ci grozăvii am văzut; De-am rugat-o să-nceteze cu atâta tiranie, Nu s-asculte, ci sporește la o mie altă mie! Pururea cu pază mare de a se descoperi, Pururea cu privighere de a se fățărnici! Uneori parcă s-ar teme, uneori parc-ar iubi... Totdeauna se silește la temut a mă porni! Totdeauna cu-ndoiele, totdeauna amăgit! Niciodată lângă dânsa n-am putut fi liniștit!... În scurt, maică milostivă, mai bine voi muri azi În închisori, în pedepse și cu lanțul în grumazi - Decât să mai sufăr răul care mi-au pricinuit Și care-mi pricinuiește acest suflet otrăvit Dar pentru încredințare că astăzi mă despărțesc, Nu de nestatornicie, ci de câte-ți jăluiesc, Iată parolă cinstită: că de-acum cât oi trăi, Dintr-a tale muritoare pe alta n-oi mai iubi!