Scrisoare către Zulnia

Din toți muritorii lumii cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire Este omul care-ți scrie, mai pomenești-l tu oare ? Ah, de nu l-îi mai cunoaște după slovă și scrisoare, Cunoaște-l di pi durere cu care plîngînd îți scrie, Cunoaște-l di pi-a lui lacrămi ce l-i găsîi pe hîrtie Cu ele odinioară udam a tale picioare, Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare, De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire Ți-am adeverit amoriul cu credință și iubire. Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jele, Unde nu am alt tovarăș decît durerile mele, Le vărs numai pentr-un suflet și o tristă inimioară, Ce pătrunsă de-a iubirii, și de-a dorului tău pară N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mîngîiere. Decît numai în suspinuri, în lacrămi și în durere. Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară, Nu știu, mai trăiesc pe lume sau din lume sînt afară ! Și de sînt și de am viață, dar lumea ce-mi folosăște Cînd a ochilor mei lume din vedere îmi lipsăște ! Soarele, ce eu cu plînsul îl întîmpin cînd răsare, Și luna, ce mă găsește în suspin și în oftare, Pentru mine nu colindă decît un cerc de durere, Mă vait și zi și noapte, dar în zădar, că scădere Nici este, nici a fi poate la a despărțirii jele. Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele. Ah, Zulnio, mai țîi minte ziua-n care a fa față Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineață, Rumenă de rușinare și cu nurii înflorită, C-o căutătură blîndă, de amori povățuită, Au zîmbit cu îndurare de o dragoste ferbinte La a mele giurămînturi, la a mele rugăminte. Ce făceam însă atuncea ? scufundat în uimire Ca de-un trăsnet ce răpește a sufletelor sîmțîre, Ca de-un fulger ce-l văd ochii și își perd lumina toată, Ca de-o armă arzătoare inima mea săgetată, Cu ochii boltiți la tine, în genunchi, fără suflare, Cu mînule încleștate de ale tale picioare, Așteptam dorit răspunsul de-o plecare fericită, Într-acel ceas însuși viața din cursul ei stingherită Să sfîrșa de bucuria nădejdii îndulcitoare De-a te cîștiga, Zulnio ! Ah, Doamne, într-acea stare Mai fost-au vreun om pe lume, ca să creadă-a mea durere ? Tu, sîngura mea stăpînă, tu, viață, tu mîngîiere, Ai simțit și-ndată mila din sufletul tău pornită Cu rumăn de rușinare pe fața ta zugrăvită Și cu tremurul de spaimă, lipsîtă de cuvîntare, Ți-ai mărturisit căderea numai prin îmbrățoșere. Ș-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare, Ce pare că-l văz cu ochii și acum în depărtare, Ai primit drept chezășie ceriul, stelele și luna. Viața mea și a ta însuși, că te-oi iubi totdeauna. Că te-oi iubi păn' la moarte, că nimic n-a fi în lume, Nici pe pămînt, nici în ceruri, nici la Dumnezău anume, Carele să mă strămute de nespusa fericire De a mă-nchina la tine ca la o dumnezăire. Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare, Pămîntul tot în cutremur și stihiile-n perzare Sămăna înspăimîntate de atîtea pătimiri. Te-am iubit pînă acolo unde ceriul în uimire Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare, Cum să aibă la iubire Dumnezău pe-o muritoare, Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă și mult iubită, În care cu tine-n brață și tu de mine lipită Petreceam zîlele noastre în pustiiul acel mare ! Vai mia, zisăi pustiiul și în inimă mă doare, Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire, Am gustat hazul din lume, cu plac și cu mulțămire. Acei munți pînă la nouri, acele stînci despicate, Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate, Acei copaci nalți și mîndri, marturi cu a lor umbrire De dezmierdări, de voroave, de libov și de iubire, Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare, Dar ne înlesnea prilejul de-o furișă sărutare, Rîpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri A desfătărilor noastre înfocate întîlniri, Apele acelea-n care, pe furiș, în scăldătoare, Te prindeam, ochilor, spuneți, ce priveam atunci în zare Comorile firii toate la ochii mei dezvălite, De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite, Le răpeam cu lăcomie și într-acea fericire Aș fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire. În sfîrșit, toate acelea petreceri de mulțămire Scrisă cu slove de pară într-a inimii sîmțîre Le-am perdut, și numai gîndul, ce mă arde, mă muncește, Spre mai multă chinuire ca prin vis mi le sfetește. Ah, ibovnică slăvită, unde mai ești acum oare ? Aruncată de un tiran, în vron loc cu departare, Jalnică și năcăjită de a lui sălbatici fapte, Fără nici o mîngîiere, în suspinuri zi și noapte. De mai ai zare de viață, unde vei fi azvîrlită, Zi citind astă scrisoare, în lacrămi și plîns urzîtă : „Am o inimă în lume care știu că mă iubește Și acum, în depărtare, pentru mine să bocește.” Ars am fost de-a ta iubire, ah, cît te-am iubit de tare, Dar această despărțire m-au aprins cu foc mai mare. Giurămînt îți fac din suflet că și ceriul și pămîntul, De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvîntul. De-a te iubi pîn' la moarte, de-a nu avea supt soare Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare. Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mîngîiere, Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri și durere, Aș vrea să mor, dar și moartea ce poate fi pentru mine, Abia zorile răvarsă și doresc să asfințească, Abia noaptea înnegrește și vroi zori să să ivească, Căci cu nimic nu să-mpacă într-a sa nemulțămire Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire. Ah, și acum să să împace, cum să rabde, vai de dînsul, Cînd îl înec pe tot ceasul cu suspinul și cu plînsul ? Călători pe văi, pe dealuri, pe cîmpii nemărginite, Umblu de urît cu ziua pe colnice părăsîte, Udate de-a mele lacrămi, cărările-acelea toate, Or ține spre pomenire urmele mele-nsămnate, Pînă cînd vrodinioară pe-acolo, din întîmplare, Vei trece și vei cunoaște, ah, cît te-am dorit de tare ! Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară, Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară. Dar în zădar, că durerea merge și vine cu mine, Gîndul meu nu să abate cîtu-i un chic de la tine. A nopților întuneric nu mă îngrozăște nimică, Groaza mea îi numai una, tu o știi, că mori de frică Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării, Dup-atîta pătimire, să mă dai și tu uitării. Ah, la o așa-ntîmplare, tu știi, fără îndoială, De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipală. Alerg, mă duc și vin iarăși, cufundat într-o tăcere. În durere cunosc viața și în viață tot durere. Caut, cerc stîncile toate, mă îngrop în adîncime, Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime. Acolo neadormita, pustnica privighetoare, Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntîmplare, Să vaită și să plînge, mă ascultă, mă jălește Firea toată parcă zice : „Amoriu să răstignește !” Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urîte, De desfătările lumii poftele mele lipsîte, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire, De păcate nu am frică, c-am rămas fără sîmțîre. Ah, ce sîmțîre să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio, să le dai viața cea vie ! M-am lepădat de tot gustul armelor omorîtoare, Să despart o păsărică mă-ngrozăște a mea stare, Cum să despart, vai de mine, cînd îmi fac închipuire De durerea și năcazul care vin din despărțîre ! Cititul care-ntr-o vreme răsîpea a mele gînduri Acum nu mă mai agiută, căci citind în mii de rînduri A tale scrisori duioasă, de amori însuflețîte, Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte. Ah, și scrisul nu-mi sporește decît numai cătră tine, Mîna mea să oțărăște a-nsămna pricini străine. Așadar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale brață, Am agiuns într-acea stare unde sînt mort cu viață. Îngîmfatele protivnici ce să au la vro părere Și te pomenesc cu pizmă și acum în nevedere În zădar mai pun silință cu vrun gînd de răutate : „Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate !”