Mielușica

Pogoară, pogoară pe plai Tot nouă ciobani, De sunt veri primari, Și cu unul zece. El e streinșor, Cu oițe multe; Câte pietre-n munte, Atâtea-s cornute; Câte pietre-n vale, Atâtea-s mieoare ; Câte pietricele, Atâtea-s mielușele. Vai ! nouă ciobani, De sunt veri primari, Ei că s-au vorbit Și s-au sfătuit, La apus de soare Pe el să-l omoare, Bănișori să-i bea, Oițe să-i ia, Să le împărțească, Să le răspândească. Dar o mielușică (Ea îi ochișică) Ea mi-și auzea, Șchioapă se făcea În urmă rămânea ; Și unde mi-și zbiera, Locul tremura, Brazii veștezea, Iarba se pârlea. Dar stăpânul ei Cârlig răsucea Și în loc stătea, Oița-ntreba : „Oiță lăiță, Mie drăguliță ! De când te-am văzut, Și te-am cunoscut, Așa n-ai făcut; Doar nu v-am păscut Tot prin livezi verzi ? Apă nu v-am dat La izvoare răci? Ori nu v-am culcat P-alea vârfuri nalte, Unde vântul bate ?” Oița-mi grăia: „Stăpâne, stăpâne, Stăpâiorul nostru; Ba tu ne-ai culcat P-alea vârfuri nalte, Unde vântul bate, Și tu ne-ai păscut Tot prin livezi verzi Și apă ne-ai dat La izvoare reci. Stăpâne stăpâne, Vai ! nouă ciobani, De sunt veri primari, Ei că s-au vorbit Și s-au sfătuit La apus de soare Să mi te omoare, Bănișori să-ți bea, Pe noi să ne ia, Să ne împărțască Să ne răspândească ! ” Stăpânul grăi : „Oiță lăiță, Mie drăguliță! De m-or omorî, Voi mă-ți îngropa În târla oilor, În jocul mieilor, În dosul stânei, Să-mi aud cânii; Cârligelul mieu, Voi că mi-l veți pune Stâlp la căpătăiu. Iar ca mângăiere Fluieraș de soc, Ce-mi zice cu foc, Voi că mi-l veți pune În ușa târlei; Vânt mi-a adia, Fluier mi-a mișca; Fluierul mi-a zice, Oile s-ar strânge, Pe mine m-or plânge, Cu lacrimi de sânge”. ............ Ah ! strein de mine, Mult strein în lume, Nici un ajutoriu De la Dumnezeu Și stăpânul mieu.