Poezie · 1907

Darul valurilor

Azi am găsit pe dună un braț alb de statuie, Un braț furat de valuri de cine știe unde..., Al cui a fost odată, cine-ar putea să spuie, Când a căzut în mare, cine-ar putea răspunde?

E-un braț alb de femeie, fărmat mai sus de umăr, Și marmora-i atâta de clară și curată, Încât nu-ți vine-a crede că ani fără de număr S-au scurs de când stă astfel în valuri îngropată.

Și mâna, mâna-i fină, sculptată cu iubire, De-ai spune că artistul pe când cioplea din daltă În marmora rebelă suprema-i amintire, Pe fruntea lui modelu-și purta mâna cealaltă.

Trecea frumoasa mână pe fruntea inspirată, Trecea dezmierdătoare dând vițele-ntr-o parte Iar el cioplea cu râvnă, visând că poate-o dată Atât o să rămâie dintr-înșii după moarte.

Și-ntr-adevăr că veacuri s-au scurs și iat-o iară Purtând pe brațul tânăr o algă ce scânteie, O algă-nmlădiată frumos ca o brățară, Asemeni unui ultim capriciu de femeie.