Poezie · 1907

Duminica

Cum te-așteptam odată Duminică Prea-Sfîntă Și cît îmi pari acuma de tristă și pustie... Salonu-i gol, și-n umbră doar samovarul cîntă Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie.

Era cu toate-aceste așa de multă lume, Veneau tenori celebri, și doamne diletante, Poeți sermani, și fete ce între două glume S-extaziau mirate : "Ah ! ce frumos andante !"

Tindea amoru-n umbră șiretele lui curse, Și cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul, Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse, Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe Din gura ta căzute, mi se păreau divine, Puteau să cînte-n pace și harpe și teorbe, Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.

Și-acum e gol salonul, e gol, și-n umbra casei Stau vastele fotolii și lung prind să se mire : Pe unde-o fi azi pasul micuț al prea frumoasei, Ce tot venea statornic ca să-și găsească-un mire?

Oglinzile-și arată cu jale infinitul Și nu mai vine nimeni... zadarnic stai la geamuri, — "Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniștitul Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?"

Ce-am căutat, v-aș spune, ce-am căutat eu — dară Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie, În neagra umbră, pianul cu dinții scoși afară Rînjește ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîșie.