Poezie · 1900

După ploaie

S-a dus furtuna-n zări ș-acuma se-ntrec miresmele-n putere: Se-ntrec care de care parcă, stăpînă să rămîie-anume Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere ; Se bat și florile — se vede că nimeni n-are tihnă-n lume.

Se războiesc mereu și ele să stăpîneasc-un ceas pămîntul... — Dar cine nu-și încearcă oare o dată-n viața lui norocul? În van să le despart-aleargă sub negrele umbrare vîntul... — Biruitor pînă acuma domnește singur busuiocul.

Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă, Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-și boarea lor profană, Văzduhu-i greu cît n-ar fi-n stare vîslind să-l taie o aripă, Un trandafir murind se farmă pătînd cuprinsul ca o rană.

Și tot mai grea, mai tare crește naiva florilor urgie, Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă. În van trimite-un gînd de pace un miros blînd de iasomie, Și flutură-n deșert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.

Hodină nu-i, dar iată-n luptă că vin și mîndrele verbine, Un miros voluptos aleargă adus de vînturi de departe, Și nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici floare nu-i să nu se-ncline; Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte.

Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere, O ceață diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie, Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.