Poezie · 1907

Visătorul

Albă-i piața Barberini către miezul nopții vara, Cînd se-ntoarce singuratic un poet spre casa lui. Pînă-n Lațiul vechi e cale — dar la Roma ești în țara, Unde poți să stai de vorbă cu divinile statui...

Și poetul nostru-i tînăr și naiv ca toți poeții Care cred în frumusețe mai presus de toate-n lume, E naiv, și nu-și dă seamă ce calvar e drumul vieții Pentru cei ce vor să-și facă un diamant din al lor nume.

Ochii lui privesc și cerul își coboară-n ei misterul, Sunete, culori și forme, deopotrivă el le-adună Și cînd alții-adună aur, el ar vrea s-adune cerul Într-un vers, și îi ajunge că-i bogat în luci de lună.

Sună pasul lui, ș-acuma a ajuns lîngă fîntîna Cu tritonul care-aruncă gîlgîind un joc de apă, — Ah, frumos mai e tritonul, și dibace-a mai fost mîna Maistrului ce-a fost în stare așa lucru să conceapă.

Astfel se gîndește dînsul, și puterile-și măsoară, Pe cînd apa ca un suflet chinuit de îndoială Vrînd mereu la cer să urce, fărîmată se coboară: Și deodată visătorul a rămas cu fața pală.

Sunete, culori și forme, asta-i toată viața noastră; Dar să aibă dînsul oare raza focului divin ? Și-acum pasul lui în umbra care s-a făcut albastră, Sună cadențat ca ritmul unui vers alexandrin.