Poezie · 1907

Visul sepiei

Sunt singură, și casa o am pe-un vîrf de stîncă Și ca să-mi uit urîtul visez lîngă ferestre... Ce mici și ce sărace-s splendorile terestre Pe lîng-acele-ascunse în marea mea adîncă.

Semiramida însăși, de-ar fi putut să știe Ce mîndră e o lume de alge plutitoare, Și-ar fi sădit desigur grădinile în mare, Și-ar fi uitat că-i Doamnă pe-o vastă-mpărăție.

I-ar fi părut cunună de vicleim, cununa Purtată-n naltul frunții, și c-un surîs pe buze Ar fi zvîrlit-o-n valuri, ca să-și aleagă una Urzită-n curcubeie de mîndrele meduze.

Balene monstruoase s-ar fi-nvoit să vină, S-o ieie și s-o plimbe, cînd noaptea stă să-nceapă, S-o plimbe, și să-și joace coloanele de apă, S-arate-n aer calea urmată de regină.

Și-ar fi păzit-o crabii cu-armurele lor lucii Și stelele de mare, și mii de lampioane Ar fi aprins pe ape și-n aer noctilucii, Ca-n timpul unei mîndre serbări venețiane.

Iar eu aș fi urmat-o în calea-i triumfală, Și-n loc să stau ca astăzi visînd lîngă ferestre, Ca să rămîie pildă micimilor terestre, I-aș fi-nsemnat splendoarea c-o dungă de cerneală.